Desconsiderarea erodează etica

Adevărul este simplu. Dacă ar fi complicat, toată lumea ar înțelege. (Walt Whitman)

Dilematice mai sunt vremurile astea… Vizualul, aparența și ipocrizia câștigă din ce în ce mai mult teren în fața conținutului bazat pe cunoaștere reală. Trăim epoca grotescului, a superficialității, a falsității și a fățărniciei. Scurtăturile către informațiile sumare au devenit etalonul parvenitului pripit și nerăbdător, iar numărul acestora crește de la o zi la alta – mulți dintre oamenii care mă înconjoară sunt așa, bazinul uman din jurul meu este deteriorat și nu prea am de unde selecta colaboratorii… Am pierdut multe pariuri și am luat multe decizii greșite de-a lungul vieții, dar se pare că nu mi-am învățat lecția din aceste întâmplări. Totuși mai investesc încredere și deschid uși multora, nu mă pot schimba… tot mai pun în poziție oameni, care la urmă se dovedesc a fi depășiți de conjunctura în care i-am ajutat să intre… și da, tot mai cred în rațiune și bun simț. Sunt poate prea principial și încrezător în puterile mele… Ce să fac?! Sunt de școală veche, am convingeri de dreapta și un cod moral conservator. Sunt un progresist retrograd.

Cred în etica existențială, cred în nondsicriminare, în echitate și în incluziune. Cred cu tărie în șansă și în responsabilitate. Cred în cunoaștere. Sunt un bun ascultător, nonconflictual și cred în comunicare. Dar în același timp cred și în reguli. Contrar narativei sociale contemporane la modă, fără reguli nu poate funcționa absolut nimic…

Acustica este o ramură a fizicii care se ocupă de știința sunetelor și totalitatea aspectelor legate de producerea, propagarea, manipularea, analiza acestora și influența lor asupra ființei și existenței umane. Termenul provine din grecescul akoustikos, care înseamnă a asculta, a auzi.

Sistemul auditiv este un organ uman leneș și complicat. Datorită construcției și rolului lui, semnalul acustic se proiectează cu oarece întârziere in creier pentru a fi procesat/înțeles. 

Descriu aceste lucruri tocmai pentru a avea baza științifică și medicală pentru a demonstra ineficiența, sau mai bine zis contraproductivitatea întreruperii vorbirii cuiva într-un dialog, fără să mai menționez politețea, bunul simț, curiozitatea sau alte aspecte de amabilitate ajunse oricum demodate și inutile. 

Când cineva vorbește, devine instant un emițător de frecvențe și de sunete. Se crează un bazin acustic în fața lui, prin care își comunică ideile sub forma de cuvinte și propoziții. Dacă receptorul (cel ce ascultă) intervine cu o contraemisie în fluxul de sunete emise de vorbitor, atunci în acel bazin acustic creat între cei doi se va forma un vârtej de frecvențe din care nu se mai poate desluși nici o idee.

Frecvențele cuvintelor se vor ciocni și amesteca în spațiul dintre cei doi. Astfel comunicarea eșuează, iar mesajul nu va ajunge la destinație. Se creează o frecare emoțională, care într-un final poate să se conjuge în tensiune și alte situații neplăcute. Nu înțeleg această poftă bolnăvicioasă de a întrerupe dinadins, doar ca să se afirme cel/cea care intrerupe… 

Toată existența mea se desfășoară într-o relație pașnică cu mine însumi, în cheia căutării și șlefuirii de sine. Sunt un om privat, educat și analitic. Nu-mi place să vorbesc în gol… chiar detest persoanele care vorbesc vrute și nevrute doar de dragul vorbirii, dar nu spun nimic. Bunul meu simț înnăscut și buna creștere – provin dintr-o familie unde am fost inițiat în tainele celor șapte ani de acasă – sunt consilierii existenței mele… nu m-au înșelat și nu m-au trădat niciodată. Sunt scump la vedere și sunt un om discret, prin urmare nu vorbesc decât dacă sunt întrebat sau îmi vine rândul într-o discuție. În privința relaționării mele cu exteriorul nu prea îmi amintesc ca cineva, vreodată, să-mi fi respectat sensibilitățile, amabilitatea sau modul meu de a fi. Pe traiectoria edificării mele am întâmpinat obstacole, greutăți, succes și împlinire – ca toată lumea. Dar știm foarte bine că nicio poveste nu seamănă cu poveștile celorlalți. Fiecare dintre noi are alte ingrediente și alte dimensiuni în săvârșirea vieții. Este firesc ca toată lumea să aibă mesaje de comunicat și de împărtășit. Este de la sine înțeles că toată lumea dorește cumva să-și expună gândurile, ideile sau agenda existențială. Ceea ce nu înțeleg este de ce nu se respectă ordinea comunicării? Dacă întrebi pe cineva ceva, atunci așteaptă cu răbdare și curiozitate să ți se comunice răspunsul. Dacă nu ești curios, sau nu te interesează, atunci nu mai întreba nimic. Care să fie cauzalitatea acestor stări de nerăbdare? Care să fie motivația și argumentul acestui tip de comportament?

Să fie oare vorba de o anume hiperactivitate? Să fie vorba de lipsă de respect? Sau să fie vorba de un tip de deficit de atenție? Sau să fie vorba de o înțelegere total greșită a regulilor dialogului? Sau poate este vorba de indolența obrăznicită deja tradițională epocii noastre culturale? Cine știe? Poate să fie fiecare câte o cauză, sau combinațiile acestora, sau toate la un loc… sau poate nici una, din cele înșirate… 

Sau poate chiar iluzia libertății și a indivdualismului generează acest dezinteres grobian pentru ceilalți… nimeni nu ascultă, dar toți vorbesc în același timp… parcă ar fi un concurs al caracterelor. Mă întreb ce sfaturi dau terapeuții clienților lor? Zombificați și robotizați, îndatorați și deteriorați, dar cu entuziasmul unui mândru negaționist cei ce întrerup nu fac altceva decât să îndemne societatea la mărșăluirea înspre erodarea eticii. 

Așa că altă șansă nu prea mi-a rămas, decât să mă retrag ușor în lumea mea privată, unde liniștea mă întreabă din când în când despre lucruri… Dragă Walt, adevăr ai grăit…