Singular AG

personal and private

Category: singular

Ridicolul lucrativ

Cîndva am fost idealist… am vrut să văd frumusețea în breasla/lumea mea… acum în schimb, văd doar adevărul…

Cînd lucrurile se încurcă și se suprapun ca mîlcul din mlaștină, formînd un ghemotoc îmbîrligat, atunci poate ar fi de preferat să aplici soluția ingenioasă al lui Alexandru cel Mare, care a tăiat în două celebrul nod gordian cu sabia sa… altă soluție oricum, nu prea mai ai la dispoziție.

Ca să înțelegem natura și funcționalitatea profesiei noastre de artist – fie independent sau bugetar, este indicat să ne înzestrăm cu o gîndire care să creeze capacitățile de a găsi soluții coerente și eficiente pentru rezolvarea problemelor specifice, care apar în fluxul nostru existențial atît de expus vulnerabilităților de diferite feluri. Fără aceste capacități vom fi sortiți evoluțiilor inconvenabile nouă și vom lipsi de la masa negocierilor unde se discută/hotărește tocmai soarta profesiei noastre de către exploatatorii noștri. Pragmatismul nemilos al realității ne va confrunta permanent cu idealurile și închipuirile noastre cultivate – de multe ori naive – despre importanța și funcția socială în domeniul divertismentului și artei. Doar cei ce își calibrează și înțeleg corect poziția lor în hora socială își vor putea asigura supraviețuirea și chiar dezvoltarea pe viitor. 

Observ cu o oarecare consternare și dezamăgire haosul terminologic, lacunele de educație și de exprimare, nivelul capacității de a înțelege și procesa informațiile și apetitul de înverșunare în care se pierde o mare parte a colegilor, a specialiștilor și a publicului. Mi-a luat ceva timp – recunosc – să accept starea de fapt în această privință. Nu-mi explic nici acum… o fi vorba de o delăsare boemă, sau o duc chiar așa de bine colegii de breaslă, sau poate e un dezinteres cool și blazat la mijloc, sau e posibil să fie vorba despre un retard social generalizat? Oricare ar fi motivul pot afirma liniștit, că ieșirea din acest vacarm narativ va fi una lungă și anevoioasă. Multă maculatură se va dilua prin neputința intrinsecă a genezei falsificate pe care s-a clădit conștiința colectivă în general și dialectica mentalității breslei mele în particular.

Intențiile lăudabile și de bun simț – care au început să se contureze în ultima perioadă prin diferite petiții și dezbateri, dorind organizarea unei forme de reprezentare profesională și protecție socială pentru breasla artiștilor independenți, se împotmolesc la fiecare pas oficial asumat de către inițiatori. Fiind direct interesat de subiect, dar deocamdată stând deoparte și observând de pe tușă evoluția lucrurilor, mă întreb: de ce oare? 

Am scris despre aceste motive într-un articol/studiu de acum cîteva luni, unde am făcut o analiză antropologică a mentalității și atitudinii colective care guvernează comportamentul și capacitatea decizională a comunității artistice în general și celor independenți în particular.

Speța este mult mai complexă însă, avînd multiple ramificări istorice, sociopsihologice, economice și sociale. Să aruncăm o privire la factorii (ele fiind rezultatul experienței, observațiilor și percepțiilor mele îndelungate) care blochează acești pași… care sunt aceștia, de unde izvoresc și în ce fel ne incurcă lucrurile? 

  1. Calitatea umană autohtonă caracterul individului din ‘bazinul uman’ existent – respectînd și apreciind excepțiile de rigoare – este produsul unei narative istorice și sociale înghețate încă din epoca fanarioților. Se dovedește superficial, complexat, arogant, fudul, delăsător, leneș, mincinos, laș, trădător, corupt, dar vesel și jovial. Acest bazin uman este beneficiarul devenind de-a lungul timpului chiar generatorul – unei mentalități ticăloase, vanitoase și lipsite de o dimensiune istorică competitivă. În esență nu s-a schimbat mai nimic în psihologia și discursul existențial de la mijlocul secolului al 18-lea. Vrem sau nu, acceptăm sau nu, cu toții ne scăldăm în acest ‘bazin uman’ din care sunt aleși decizionalii care sunt investiți cu puterea executivă, de care depind multe aspecte ale societății în care trăim. Calitatea umană este, poate cel mai important factor în componența decenței și iată, că tocmai lipsa ei stă în calea firescului.
  1. Educația – nu mă refer neapărat la studiile de specialitate – cu toate că acestea sunt extrem de importante și utile, dar nu sunt o condiție a reușitei comerciale în profesia noastră – ci mai degrabă la cei șapte ani de acasă. Principiul guvernator al omului educat și bine crescut este bunul simț, care generează amabilitate, respect și acceptarea întocmai al celuilalt. Lipsa acestor atribute duce la o stare isterizată generală a conștiinței colective, care își pierde orice fel de control cognitiv în gestionarea evoluției proprii impusă de fluxul istoric, de care nu se poate dezice.
  1. Discursul public general – societatea contemporană este produsul și totodată victima unei narative toxice propagate și promovate din mijlocul anilor ’60 al secolului XX. Trebuie menționat faptul, că din 1958-59 în România se simțea o oarecare detașare ideologică și culturală de la doctrinele lui Andrei Zhdanov – celebrul și temutul ideolog cultural al lui Stalin. S-a instaurat o relaxare și o deschidere în relațiile culturale cu vestul Europei. Pe atunci orașele țării se mai bucurau de moștenirea civică a nobilimii și burghezimii cultivate și educate, ce avea încă putere și influență asupra comportamentului și discursului social echilibrat, sănătos și transparent. Lumea își cunoștea și își accepta locul în societate, fără sincope și fără aroganță. Schimbarea de paradigmă de comunicare coincide oarecum cu apariția lui Ceaușescu în 1965 și trecerea de la republică populară la republică socialistă. În 1966 apare celebrul Decret nr.770, iar împreună cu el apare generația decrețeilor, care în anii ’90 preia masiv discursul public din politică, din viața socială, din teatru/film/literatură/divertisment și din mass media. Cultura corporatistă (această nouă manifestare a sclavagismului), progresul tehnologic, dizolvarea sistemului educațional și alunecarea societății spre consumatorismul atotputernic au generat apariția unui limbaj de lemn, gol și lipsit de substanță, care la rîndul lui a generat gîndirea de lemn și analfabetismul funcțional. Iar sub auspiciile egalitarismului agresiv de toate tipurile alunecăm ușor spre teroarea libertății, iar existența socială fără ordine și ierarhizare sacră evident ne va duce direct la libertatea terorii. Acest tip de gîndire/atitudine/mentalitate – prin care urăști totul înainte să afli despre ce urăști de fapt – domină deja de vreo 20 de ani discursul public colectiv, alterînd gîndirea, gramatica, semantica și morfologia limbii, iar din asta rezultă capacitatea decizională compromisă la fiecare nivel al societății, care – cum putem observa zi de zi – ne influențează existența în mod dramatic și ireversibil. Din cauza unui asemenea discurs generalizat nu este de mirare, că informațiile, situațiile și soluțiile vieții sunt deturnate și blocate prin fascismul indolenței, acesta fiind lipsit de orice fel de ideologie, sau doctrină, devine probabil cea mai periculoasă manifestare a fascismului… În cotidian experimentăm o conjugare pronunțată a acestei atitudini în toate aspectele vieții, îmbrățișată cu entuziasm și elan tineresc de anumite produse mass media, opiniatori, unii politicieni, trend setter-i, influențatori, comentatori și evident de reporterii noștri de divertisment cu sensibilitățile lor izvorîte dintr-un diletantism jenant, generînd un haos cultural propulsîndu-ne departe de echilibrul demn al firescului.                                                                                                                                                                                                                                                                                                   
  1. Lipsa surserol de demnitate – orice națiune se formează în jurul unor idei abstracte care au capacitatea să genereze simțul apartenenței, a demnității și a mîndriei. Aceste idei pot avea diferite surse, diverse manifestări și o multitudine de nivele de penetrare în textura cognitivă a societății. Totul pornește de la legenda genezei unei națiuni. Autenticitatea și probitatea unei astfel de legende este garantul credibilității cumulului de componente din care izvoresc valorile fundamentale care nasc, coagulează și întăresc o națiune.  Eu unul nu am observat/sesizat/experimentat nimic din cele mai sus menționate în ultimii 30 de ani…
  1. Capcana bigotismului spiritual – exagerările de orice fel sunt dăunătoare, contraproducitve și jalnice. Într-o societate care alunecă spre un fundamentalism latent orice interacțiune umană, sau instituțională este influențată de iluzia superficială a unei narative facile. Iar prin asta etica existențială și empatia socială va suferi întocmai degradarea – împotriva căreia se organizează și acționează. Ce ironic și trist… Un astfel de discurs generalizat creează cultura abandonului și a negării de sine, care se mainfestă prin degenerarea calității umane. 

Cu toții ne bălăcim în acest fluviu improbabil care încă nu și-a găsit matca firescului. Of of of…

M-ar liniști oarecum ideea să aflu că undeva în munți, într-un bunker bine păzit și izolat, un grup restrîns de oameni bine selectați și instruiți își freacă mîinile amuzîndu-se copios uitîndu-se pe ecranele uriașe din dotare la întîmplările – generate și arhitecturate de ei însiși – din țara mea. Asta ar însemna că există totuși o noimă și o logică în tot ce se întîmplă în jur. Asta ar însemna că există o strategie, o gîndire, o planificare cu viziune care va duce la o desăvîrșire oarecare… Dar mă tem că nu e așa… Regresia socială vine dintr-o inerție blazată și moștenită de multe generații, fiind implementat în codul genetic al nefirescului pe aceste meleaguri.

Suntem oare expuși dictaturii ridicolului lucrativ? Sau poate se dezvoltă în noi lucrativitatea dictaturii ridicolului… sau poate ne amuză ridicolul dictaturii lucrative? Poate ne încearcă ridicolul lucrativității dictatoriale… sau dictatura lucrativității ridicole? Vă rog să alegeți ! În rest să ne vedem cu bine… că de păcălit v-ați lăsat de mult, nădăjduiesc respectuos… 

Jazz – această dulce capcană eliberatoare

‘Jazz is not dead, it just smells funny’ – Frank Zappa

Jazz… această dulce capcană eliberatoare… te invită, te îmbrățișează, te domină și te cucerește… pînă ce nu este folosită drept unealtă pentru promovarea unor anumite ideologii și paradigme comportamentale sociale.

Preambul

Evoluția societăților și schimbarea epocilor culturale – pe care le străbate omenirea – generează ideologii, principii, păreri și modele de comportament atît personalizate, cît și de grup. Individul – prin natura sa incertă – în fiecare perioadă istorică, sau culturală a căutat un soi de protecție, o apartenență, o motivare ideatică pentru a-și împlini existența și pentru a-și umple viața cu sens. Despre aceste aspecte, de-a lungul timpului, multiplele și coloratele școli filosofice căutau explicații și încercau să ofere diferite soluții pentru dizolvarea dilemelor și frămîntărilor epocilor respective. Diversele contexte culturale, istorice, politice, geografice și socio/economice determină atitudini și opinii variate. Acestea – asumate fiind de prea multe ori din diletantism și lipsă de experiență în gestionarea propriei existențe – se pot transforma foarte ușor în tensiuni sociale și se pot culmina într-un mental colectiv retard, care poate afecta discernămîntul mai multor generații următoare.

În analiza unui stil, unui gen, curent artistic/muzical, sau în analiza unei opere este imperativ necesar să înțelegem contextul general în care acesta apare și să-l poziționăm corect în fluxul evolutiv al condițiilor care au generat însăși apariția. Abordări care nu țin cont de aceste aspecte riscă să fie considerate de lipsă totală de credibilitate și să ducă într-un derizoriu regretabil analiza propusă și chiar subiectul în cauză.

Scurt istoric

În timp ce Europa se bucura de ultimele decade ale romantismului, dominat de curentele naționale aprinse de entuziasmul revoluțiilor din 1848, atît în exprimarea artistică, cît și în ambițiile politice prin eforturile formării statelor naționale, pe continentul nou în schimb – în America de Nord – se vindecau rănile Războiului Civil prin controversata perioadă de reconstrucție cu ale sale procese de abolire ale sclaviei și distrugerea oricărei urme de existență a Confederației – gruparea statelor din sudul teritoriului nord american, state cu economiile solide, bazate pe întinsele plantații lucrate cu precădere de sclavi. 

Din punct de vedere social, militar și politic lucrurile sunt cunoscute și accesibile privind evoluția societății nord americane, prin urmare nu consider atît de important discutarea în detaliu ale acestora în acest articol.

Din punct de vedere cultural și artistic însă, putem observa o diversificare și o reînnoire a literaturii și a artei vizuale nord americane – curentele epocii de la romantism pînă la expresionismul timpuriu se regăsesc din belșug în lucrările apărute, asemeni direcțiilor filosofice și literare, care s-au înscris deplin în contextul nemilos istoric pentru crearea unui anume filon național și să pună bazele simțămîntului demnității generatoare de națiune, atît de necesar în cursa spre supremația mondială

Pe de altă parte avem de a face cu o emulație extrem de interesantă a diferitelor grupuri etnice deja consolidate, sau proaspăt imigrate în America de Nord în ceea ce privește divertismentul larg accesibil, cum ar fi circul sau vaudeville-ul, genuri de spectacol deosebit de importante în evoluția unei forme de expresie artistică/muzicală/literară/socială, ceea ce vom numi mai tîrziu jazz.

În jargonul afro-american cuvîntul se referă la ceva murdar, ceva necurat, dar atractiv de promiscu – încărcat cu erotismul carnalității primare…

Termenul jazz nu are o semantică inteligibilă și articulată – nu se cunoaște originea lui – și în nici un caz nu s-ar fi pronunțat în mediile din înalta societate a vremii. Conceptul prin care s-a definit jazz-ul în secolul XX. – care ne învață că avem de a face cu un gen muzical, care se bazează pe improvizație, care are o pulsație ritmică specifică (swing) și necesită din partea muzicienilor o atitudine colaborativă și proactivă, numită interplay – se pare că este deja depășit atît din punct de vedere strict muzical, dar și social, comportamental, artistic și filosofic. 

Jazz mai degrabă este un cumul de înțelesuri, concepte și estetici care converg într-un limbaj generator de stiluri și deprinderi, care pentru a se manifesta folosește unelte muzicale, literare și coregrafice. 

Pentru unii este cultura tradițională de care se țin cu dinții și îi desconsideră pe cei ce nu fac parte din tradiția lor. Pentru alții este un mijloc de evadare din mediul nativ, cu care nu sunt de acord și caută o cale prin care să fie percepuți diferit. Pentru unii este o cale de legitimare și confirmare prin care sunt acceptați de anumite grupări profesionale. Pentru alții este doar o oportunitate pentru a fi remarcați într-o conjunctură în – care cred ei, că le-ar fi locul. 

Sunt și cei ce își asumă procesul educațional – încurcîndu-se în teoretizări și abordări științifice, neobservînd că prin asta subminează – de fapt, demnitatea și unitatea estetică și diluează calitatea prin democratizarea abundentă oferind accesibilitatea în spiritul egalitarismului toxic

În cele din urmă sunt cei ce eliberați de orice fel de constrîngeri profesionale, sau sociale, se aruncă în abisul descoperirii exprimării de sine fără griji și fără remușcări cognitive.

În cele 140-150 de ani de evoluție și istorie al lui, jazz-ul s-a dovedit să fie mai mult decît doar un simplu gen muzical. Există concerte de jazz, balet jazz, poezie jazz, artă plastică jazz… chiar și teatru jazz. Răspîndirea lui a căpătat proporții nebănuite în dezvoltarea mentalului colectiv al secolului XX. și la recalibrarea societății în ansamblul ei. A devenit parte din matrice. Jazz este cu adevărat unul din puținele coloane sonore ale umanității.

Așadar… Happy Jazz Day tuturor practicienilor, promotorilor, educatorilor și consumatorilor din toată lumea ! Să ne vedem cu bine…

Patricia

Aseară m-a sunat Patricia și mi-a povestit despre divorțul ei recent. Nu m-a impresionat și nici nu m-a mirat întâmplarea, cunoscând-o prea bine, mă așteptam oarecum la acest deznodământ. Nu prea am luat-o în serios niciodată… sunt obișnuit cu aceste descărcări emoționale – ușor isterice – ale ei. Mă uimiseră însă un singur lucru – mi-a vorbit parcă noi doi am fi încă implicați cumva în relația noastră de acum 16 ani… Ce s-o fi întâmplat în mintea ei? Poate chiar așa o fi… și nu-mi dau eu seama? De asta mă simt oare atît de rătăcit și vulnerabil de atunci?

Oscilam între Las Vegas, Seattle, Lausanne și Nashville la începutul mileniului nou… Lucram la un material discografic, pe care urma să-l înregistrez în The Music City… Călătoream mult… Era mijlocul lui octombrie, iar eu așteptam liniștit și retras într-un bar lăturalnic zborul meu pe McCarran, la o bere. Se așează nu departe de mine o fată agitată, neîndemânatică și ușor hăbăucă. Se tot uită în stânga-n dreapta, cotrobăie în permanență prin geanta ei – ce o fi căutând oare? La un moment dat mă trezesc cu rujul ei la picioarele mele… îl ridic și mă îndrept spre ea să i-l dau… Au trecut cîteva secunde bune pînă ce m-a observat întindu-mi mâna spre ea… și atunci brusc, parcă s-a oprit timpul din jurul nostru. Amândoi eram străpunși deja de culpabilitatea dulce și sacră. Ne-am predat instant, ne-am găsit… ne-am regăsit de fapt, pierdîndu-ne printre hormonii celuilalt…

Era aceea întîlnire instantă și fabuloasă care pur și simplu te subjugă și te cuprinde. Cînd măruntaiele ți se pun în mișcare, cînd simți cum atomii ei se contopesc cu ale tale, cînd tot ce-i în jur pierde contur și nu mai contează absolut nimic ce nu suntem ’noi’… ne aflam în mijlocul unui cutremur arzător și nu ne mai păsa de nimeni și de nimic… Coincidența sau providența a făcut să ne urcăm amândoi în avionul de Seattle.

Eu aveam un mic apartament in Auburn – așezare urbană la jumătatea drumului dintre Seattle și Tacoma… nu am mai ieșit din casă 4 zile… amândoi am intrat într-o paranteză existențială și ne-am aruncat în îmbrățișarea inconștienței carnale… am ars, ne-am topit, ne-am sufocat, am renunțat, ne-am reclădit, ne-am amăgit… Miercuri dimineața trebuia să plec deja, eram epuizat și rușinat… aerul rece mi-a înghețat cearcănele decadenței și a euforiilor recente… eram amețit de la amestecul indecent de alcool și cocaină, mă simțeam zombificat și expulzat din confortul demnității… Cum voi prelucra oare întîmplarea asta? Ne-am revăzut joi seara, în Seattle… la ea acasă…

Patricia avea 36 de ani, tenul măsliniu, statură medie, puțin plinuță, glezne superbe și ochi mari și negri, nefiresc de pătrunzători, în care se oglindise toată tristețea și suspiciunea ancestrală a neamului ei… Era cherokee… Nu prea știam cînd se uită la mine sau cînd privește în depărtare. Simțeam cum levitează în brațele mele… mă săruta și mă iubea cumva de dincolo… din acel dincolo, unde puțini au șansa să pătrundă… Patricia radia un soi de spiritualitate erotică primară… greu de pus în cuvinte… Vindea și prezenta cosmetice online, pe un blog… avea tot timpul din lume pentru mine… mă seca, mă epuiza, mă consuma, mă savura, mă mușca și mă înconjura cu toată ființa ei… nu am mai simțit pînă atunci așa ceva… M-a făcut să văd acea linie suavă care desparte realitatea de tărâmul viselor astrale… tot aștept să mă mai cuprindă acel fior, dar se pare că așa ceva ni se dă o singură dată… acest fior este acel tren, care doar o dată se oprește pentru noi în acea gară…

În adolescența mea timpurie aveam un vis care tot îmi apărea de cîteva ori… același… devenise obsedant deja… stătea în poziția lotusului în fața mea o indiancă – probabil cherokee, după împletirea părului și după forma alungită a feței ei luminoasă și pașnică. Doar stătea, nemișcată și zâmbea cu ochii ei imenșiși strălucitori… ceva mai frumos eu nu am văzut… mă simțeam acasă, mă simțeam acceptat și protejat… Ce o fi însemnând asta? Ce mesaj trebuia să înțeleg de aici? Răspuns clar nu am nici azi, dar simt visceral că am o legătură organică cu călăuza mea din vis. Viața mea de atunci încolo însă a fost profund marcată de indianca mea… pe ea o căutam în fiecare femeie cu care am avut de-a face… nu am găsit-o… pînă la Patricia…

Există femei care își fac ambiție din a submina demnitatea bărbatului și astfel să pună stăpânire eternă pe el. Acestea își hrănesc orgoliile din a se edifica dintr- un complot imaginar împotriva speciei bărbătești. Am avut nenorocul pînă acum să mă îndrăgostesc de femei nepotrivite mie. Oare ce lecție îmi dă Universul prin asta? Cum ar trebui să mă raportez la pățaniile mele, nefericite uneori? În marea parte a relațiilor mele m-am simțit folosit, uzitat și păcălit de specimene parazite și vampiroaice energetice, dar iată-mă… nu mă opresc… nu mă pot opri… tot caut și caut convins fiind de certitudinea care încă de dincolo a fost programată in biosul meu… Nu accept ideea să nu mă pot dizolva în ancestralul erotic și etern cu deținătoarea celeilalte jumătăți a entității mele.

Telefonul Patriciei m-a tulburat… recunosc. Simțeam nevoia să mă văd cu ea, o doream, sorbeam fiecare cuvînt al ei cu sațietatea adolscentului onanist și neinițiat încă. Ezitam și mă zvîrcoleam… dar se pare că lenea, lașitatea sau poate chiar înțelepciunea m-au făcut să nu o mai caut… Viața mea, oricum prea complicată și zăpăcită nu mai poate gestiona încă o alungită transoceaniadă erotică.

G-d speed Pat!

Zurgălăi fără sanie

”Ceea ce am făcut pentru noi înşine moare o dată cu noi; ceea ce am făcut pentru alţii şi pentru lumea întreagă rămâne şi este nemuritor.” – Albert Pike

Am avut deunăzi o discuție tulburătoare cu un tînăr admirabil – pe care îl cunsoc bine încă de la naștere și care se află la începutul incertei sale aventuri existențiale… ce idilic, ce înduioșător… putem spune. Evident, nu e vina lui că face parte din generația rătăcită a milenialilor, cu toții am avut la vremea noastră urcușuri și coborîșuri în procesul de adaptare la contemporaneitate…

Este chipeș, talentat, educat, cult, ambițios… se bucură din plin de descoperirea sinelui aruncîndu-se în diversele vîrtejuri ideologico-emoționale… dar cine nu făcea asta sub tutela frăgezimii vîrstei inocente, cînd se deschisese portalul către sine? 

În temperatura dinamicii schimbului nostru de idei, la un moment dat tînărul m-a surprins cu enunțul șocant și a exclamat cu o ușoară înverșunare: ’vremea generației voastre s-a terminat !’… Brusc s-a făcut liniște între noi… secunde lungi am stat așa… De-a lungul vieții mele am învățat bine să-mi ascund durerile, nedumeririle… nu mi-am arătat nici de data asta surprinderea amară, cu toate că mă simțeam trădat și abandonat… dar nu e nici prima, nici ultima experiență de acest fel… sunt prea versat deja, să mă las copleșit de așa ceva…

M-a pus pe gînduri însă siguranța, agresivitatea și convingerea cu care mi-a comunicat enunțul. Poate are dreptate totuși acest tînăr admirabil…

Ceea ce spune el nu e nou… îmi aduc aminte cu nostalgie de atitudinea mea la acea vîrstă de 24-25 de ani… parcă eram la fel de ‘rebelios’ de sigur pe mine și de viitorul meu… eram arogant, eram plin de mine… mă înfruptam din belșug din cupa reușitelor timpurii, eram lăudat, eram curtat… părea că am ajuns pe tărîmul viselor mele idealiste… nu aveam de unde să știu eu pe atunci că Succesul doar îmi înaintează încrederea lui și o să-mi trimită factura mai tîrziu, cînd nici nu mă aștept… de atunci am învățat, că succesul este cel mai mare dușman al omului… îl izolează, îl însingurează și la urmă își cere tributul fără milă într-o formă, sau alta…

M-am născut în ultima treime a perioadei culturale care a definit practic întregul secol XX. – în modernism. Era ultima epocă culturală avînd un filon și o ideologie guvernantă (de stînga, cu precădere – dar nu numai), care avea capacitatea să-și dezvolte – aproape în fiecare decadă a secolului trecut – cîte un curent artistic/social/istoric. Efervescent și bogat prin conținut și printr-o ținută morală consecventă modernismul a eșuat totuși, prin propria suprasaturație. La începutul anilor ’80 fără să vrea, s-a golit de verb, de putere de convingere și de sens. 

A îmbătrînit oare, sau a fost deturnat de intențiile unor interese necunoscute deocamdată? Cert este că atunci a început epoca post modernă. 

Se cutremura echilibrul narativei stabilizate și a început să fiarbă ceva. Postul MTV și-a pornit cariera declarativă de schimbare a paradigmei – Video kills the radio star, de fromația The Buggles – țineți minte? Lumea era preoucaptă de războiul irano-iraqian și cel sovieto-afgan, Ronald Reagan a fost ales cel de al 40-lea Presedinte al SUA, Gorbaciov se întîlnise cu Papa Ioan Paul al 2-lea, au început schimbări sociale esențiale, care au dus la prăbușirea Cortinei de Fier, iar prin asta s-au eliberat energii, idei, tipologii și fuziuni nebănuite răspîndite prin noua evanghelie – internetul. Ceața anilor ’90 s-a ridicat abia în pragul mileniului nou… mai țineți minte isteria y2k? Iar după anul 2000 am trecut în epoca post adevăr – puteai să devii președinte de țară cu niște mesaje pe twitter. Lumea s-a întoxicat cu fake news și nu-și mai vedea nasul de aroganța influencer-ilor, care sfătuiesc, consiliează, propun, prezintă, testează și arată adevărul momentului. 

Conștiința omului epocii moderne, codul lui valoric, etic și moral, estetica și sensibilitatea lui se pare că sunt depășite de evoluția tehnologică, care democratizează (prin urmare diluează) accesul la actul de creație, la care pînă nu demult doar prin inițiere, educație și vocație asumată putea să se ajungă. În esență nu e nimic rău în asta, ba dimpotrivă – evoluția poate fi benefică… dar pentru gestionarea ei e nevoie de mult mai mult decât intenție și bucuria inocentă a unei jucării noi…

Ușor ușor se dezvoltă cultura negării. Nici nu mai contează ce e de negat, important e să se nege… e cool și hip… altfel ce vor zice prietenii, nu-i așa? Emoția preia locul pragmatismului… De aici e doar un mic pas spre anarhie și dezintegrare – atît personală cît și socială. Iar experților în manipulările financiare și sociale le vine foarte ușor să speculeze hiatusul existențial generat de disonanța cognitivă a milenialilor și să încurajeze denigrarea trecutului, indiferent ce ar însemna asta… 

Iar în prezent suntem îmbrăcați în cămașa de forță a unui tip de liberalism degenerat, care deja își devorează intestinele zvîrcolindu-se în propria capcană întinsă prin aroganța naivă a păcălitului globalist. Ne îndreptăm cu pași repezi spre fascismul indolenței, al cărui amfitrioni și pioni utilizați – fără voia voastră, desigur – sunteți chiar voi, generația milenialilor.  

Dar nu, dragul meu interlocutor tînăr și admirabil… vremea generației mele nu se termină! Nu are cum… pentru că stă pe un fundament solid și moral, care are capacitatea să continue să paveze drumul pentru generațiile viitoare… iar tu gîndește-te dacă generația ta va fi în stare să pună ceva în loc. E ca o ștafetă evolutivă… în rest e doar zgomot de zurgălăi fără sanie

Te și vă îmbrățișez cu gînduri bune… 

OBLIOgrafia mimetismului autosuficient

Preambul

Ironia oricărei calamități cu efecte arhetipale este tocmai mesajul intrinsec al ei. Pandemia actuală scoate la suprafață – de fapt – neajunsurile și vulnerabilitățile sistemului statal indiferent de orînduire, sau orice formă de organizare. Statul e în dizolvare, făcînd loc pentru ceva nou și necunoscut… Pe de o parte societatea românească vede și experimentează eșecul atît în propria ogradă – unde după experiența celor 30 de ani de deconstrucție planificată socială și statală nu ar mai trebui să o mire acest fapt, iar pe de altă parte stă complet surprinsă și deznădăjduită în fața colapsului idealurilor militante, care pînă acum i-au servit la satisfacerea iluzorică a nevoilor sale de a-și legitima smerit și duios speranțele și ambițiile, dar fără suportul vreunei dimensiuni istorice, demne de ‘bălăceala’ unei populații admise în ‘piscina’ celor care – printre multe altele – cunosc prea bine calea multimilenară spre desăvîrșirea demnității colective.

Prin urmare societatea din țara mea de baștină stă perplexă în fața prăbușirii civilizației vestice și cu ‘adevărat democratice’, pe care – de vreo 200 sute și ceva de ani, are talentul ieftin și ticăloșit prin excelență, de a o mima, o crede și o adula necondiționat, pînă la negarea isterică a propriilor valori și moșteniri.

E un specatcol odios de jenant și ridicol, orchestrat și efectuat de entitatea globalisto-financiară supra-statală, care doar își urmărește planul multisecular bine determinat, folosindu-se în special de populațiile care de-a lungul istoriei au demonstrat lipsa capacității de coagulare culturală și de stabilire/cultivare a surselor de demnitate, atît de necesare în drumul anevoios în devenirea oricărei națiuni. 

Țesutul social autohton pe care se așterne pandemia asta bizară este putred și rupt la îmbinări, iar pericolul dezintegrării este acum mai real ca niciodată. În acest context se accentuează radical diferența între clase sociale, nivele de educație și categorii de vîrstă, iar recent – oarecum reîncălzită după conveniențele conjuncturale – intră din nou în joc specularea diferenței dintre minorități și majoritari, iar ca aproape întotdeauna, conform scenariilor din sertare, va triumfa ‘dictatura majorității’. Sună cunoscut? Așa ceva se poate întîmpla numai într-o țară impotentă, care există doar pe hîrtie și pe niște învechite hărți convenționale… în realitate însă este vazalizată de mult și se bucură doar de bunăvoința codificată a stăpînului globalnic. România demult nu mai este republică suverană.

Despre noi, ei și voi

Urmăresc atent, empatic și oarecum alarmat eforturile firești ale comunității mele profesionale în legătură cu dorința justă de a-și căpăta statutul profesional cuvenit, iar prin asta sperînd la o protecție socială garantată de Constituție pentru fiecare cetățean… măcar de bun simț să fie… Dar în afară de susținerea mea morală, deocamdată nu am acces la uneltele necesare pentru a ajuta efectiv și cu rost. 

Da, într-adevăr, în situația actuală unii colegi chiar alunecă încet la limita existențială… este regretabil și cît se poate de real. Probabil vor fi cîteva gesturi sociale ‘aruncate’ din partea statului – și asta doar de dragul opiniei publice, dar acceptarea necondiționată și aprecierea corectă a profesiei mele însă nu o prevăd în următorii ani. Cum pot spera la așa ceva în țara, unde cei care dețin scenotehnica cîștigă mai mult ca cei ce crează conținutul, fără de care toată scenotehnica ar sta mut într-un depozit marginal? Cum mă pot gîndi la așa ceva în țara, unde cei cu scenotehnica alcătuiesc lista artiștilor pentru majoritatea evenimentelor finanțate din bani publici, fără să aibă cea mai minimă pregătire specifică curatorială, competență și autoritate în acest sens? 

Societatea românească pur și simplu nu are capacitatea de a gestiona această problemă – există prea multe cauze și motive istorice, culturale și de civilizație în susținerea acestui enunț. Pentru a modifica acest fapt este nevoie de o schimbare fundamentală în discursul social și în mentalitatea generală, dar în primul rînd trebuie să se maturizeze comunitatea mea profesională – prin educație și prin învingerea complexelor de diferite tipuri. Este esențial să-și pună întrebările corecte despre importanța, sau despre rolul și funcția meseriei noastre în societate. 

Chiar avem vreun rost? 

Da… în secolele XIX și XX am avut rost cu vîrf și îndesat, pentru că omenirea avea nevoie de un vehicol de iluzii, de propuneri estetice, de o portavoce generațională și de un consultant de modă… dar direcția în care se ‘dezvoltă’ societatea ne arată un dezinteres din ce în ce mai mare pentru conținutul pe care putem noi oferi… 

Ușor-ușor profesia noastră se va dilua în accesibilitatea tehnologică și în fudulia bunăstării facile înghețată în nostalgiile improbabile ale rockerilor de week-end ascunși sub tatuajele lor de masculi veroși… Pentru că suntem relativ puțini, pentru că nu mai reprezentăm un interes politico-financiar, pur și simplu nu generăm venituri importante economiei, ca avocații, notarii, sau fetele de la chat-ul erotic.

Gîndiți-vă puțin la parcursul istoric al meseriei noastre. Principiul modelului de funcționare a activității concertistice nu prea s-a schimbat în ultimii 200 de ani, cînd Franz Liszt – rockstar-ul vremii, a instituit biletul de intrare și avea deja un impresar. Ofertă și cerere… s-au creat primele elemente de marketing cultural.

Diversele perioade istorice și orînduiri sociale poate au modificat pe ici-colo desfășurarea de facto a acțiunii, dar în principiu nu s-a schimbat nimic. Există furnizori de talent care își oferă talentul cumpărătorilor de talent, care la rîndul lor funcționează ca intermediari prin care ajunge talentul la consumatorul de talent… adică Măria Sa, Publicul… 

Ar fi util – oarecum pentru împăcarea sufletească cu asumare, să țineți cont de faptul că muzicianul – the talent, este întotdeauna ultima verighă din lanțul trofic al showbusiness-ului. Dacă comunitatea mea profesională reușește să perceapă corect aceste lucruri, atunci va înțelege, se va împăca cu sine și se va bucura de convențiile, regulile și prerogativele ce guvernează o asmenea activitate. 

Pe lîngă acestea stimabilii colegi trebuie să înțeleagă diferența dintre forma de exprimare artistică și prestări de servicii muzicale. Nu sunt artiști toți care cîntă. Trebuie să-și cunoască, să accepte și să își conștientizeze locul în marele flux de ofertă sonoră, prea mult democratizată și diluată în ultimii ani. Trebuie să-și dezvolte un cod etic și un limbaj estetic general, formată doar prin educație cu o curiculă cvazi unitară, care va genera la rîndul ei demnitatea profesională, respectul și percepția socială corectă.

Asemenea, este imperativ să-și cunoască istoria meseriei noastre atît profesională, cît și administrativă, pentru că lucrurile nu stăteau chiar așa de rău întotdeauna. Imensa ignoranță în care se scaldă marea majoritate a comunității mele profesionale va deschide căi facile și confortabile imposturii și oportunismului electoral… 

O breaslă (guild, în engleză) niciodată nu se poate forma din nevoi sociale, sau disperare existențială… niciodată… Acel ceva ce se formează pe criterii existențiale și sociale are calități sindicale și se numește masă de manevră, este prin definiție eterogenă și va funcționa negreșit conform spiritului legii Gresham-Copernicus – potrivit căreia răul întotdeauna va împinge binele spre periferie, pînă îl va înlocui în totalitate. Iar asta se întîmplă chiar sub privirile noastre.

Oameni sunt și ei…

În privința formării unei organizații de reprezentare a muzicienilor liber-profesioniști au fost mai multe încercări în ultimii 30 de ani. La cîteva dintre ele am luat parte în mod foarte activ. M-am gîndit mult asupra eșecului acestor încercări și ca urmare mi-am format o părere și am tras concluziile de rigoare. 

Marea majoritate a celor care au participat la acele ședințe de inițiativă nu erau muzicieni de vocație – unii făceau facultăți de cu totul altă factură sau aveau alte motivații să se apuce de cîntat, iar alții veneau din zona de prestări servicii muzicale de diferite nivele. Mulți dintre ei erau entuziaștii rătăciți prin labirintul naivității constipate ale amatorului – bucurîndu-se de anumite conjuncturi vremelnice din trecutul apropiat cu gustul amărui cenaclistoutecist – care nu au avut capacitatea unui discurs pragmatic, ci mai degrabă și-au consumat momentul istoric dizolvîndu-se emoțional în iluzia statutului de artist/vedetă/rocker proaspăt picat peste umerii lor acoperiți cu gecile de piele țintuite și purtate cu mare mîndrie de macho liber și dur, afișîndu-se făloși prin bufetul Caselor de Cultură Studențești sau ale Sindicatelor din țară… Iar mulți dintre ei încîntă și în zilele noastre publicul nevinovat, cu aceiași atitudine de hobby-ist, dar cu pretenția de formator de opinie. Cu permisiunea ta, dragă cititorule, nu am să dau nume, tocmai ca să nu-ți compromit eventuala plăcere catarctică, pe care o poți experimenta ascultîndu-i în concerte.

La începutul anilor ’90 era momentul cel mai prielnic pentru a pune bazele unei structuri de reprezentare, dar tocmai lipsa pragmatismului existențial a fost – și încă este – motivul principal al eșecului creării unei bresle funcționale… Exploatatorii telentului – adică impresari, case de producție, trusturi media, agenții de publicitate, etc. – fiind orientați spre buisness și spre interesele lor, și-au făcut imediat – cum era posibil – asociații, uniuni, organisme de reprezentare și de foruri profesionale prin care pot face lobby pentru a crea un climat social/economic/fiscal potrivit nevoilor lor. 

Noile generații de muzicieni ar avea șansa de a-și alcătui setul de principii care să stea la bazele unei astfel de intreprinderi… dar mă tem cu nu mai au nici un interes de a-și crea o formă de protecție compromisă, învechită și inutilă în noile condiții social/istorice. 

Cunosc mult prea bine dinamica, mecanismele și mentalitatea din lumea muzicienilor neinstituționalizați. Am petrecut 35 de ani din cariera mea în lumea aceasta. 

Am observat tendințe ideologice, am identificat tipologii de comportament și limbaje uzuale de comunicare, suspiciune, m-am lovit de indolență și de micime, am văzut măreție și dimensiune internațională, am fost umilit, am fost adulat, am fost expus ticăloșiei, am fost protejat de corectitudine, am cunoscut colegi extrem de cultivați, dar am întîlnit și oameni proști ca talpa, am avut colegi din familii bune, cu o educație impecabilă, dar m-am lovit și de mitocănia unora care provin din medii familiare expuse promiscuității… și înșiruirea poate continua… 

Cu toate că îmi place acest tip de existență – mi-am ales-o în mod conștient încă de la vîrsta de 13-14 ani – trebuie să recunosc dezavantajele ei și trebuie să admit nivelul mare de vulnerabilitate și expunere, care poate să pară injust și incorect în anumite situații. 

Observațiile și experiențele mele mi-au demonstrat că în această comunitate profesională neinstituționalizabilă (cu excepțiile de rigoare) domnește o mentalitate provinicală, care este modelată de atitudinea toxică de ‘descurcăreț’ potrivit celor care provin din zona prestărilor de servicii muzicale prin diferitele conjuncturi de evenimente/alimentație publică și este guvernată de o formă ‘infantilo-mioritică’ a sindromului Hubris. Iar acest tip de atitudine și dorința copilărească de ‘show off’ cu orice preț subminează demnitatea vocației noastre… mă rog, a celor care își conștientizează vocația în această activitate. Suntem enorm de puțini…

Decăderea

Semnele decăderii demnității umane în general și a meseriei noastre în particular au început să se arate imediat după schimbarea de regim, care a conicis din punctul de vedere ale epocilor culturale cu trecerea din epoca modernă în cea postmodernă, care prezenta parametri și repere de narativă în antiteză cu cea precedentă… aspect esențial pentru a înțelege corect parcursul istoric, politic, cultural și economic al societății. Pe vremea aceea încă se mai ținea cont ici-colo de instituția atestatului de liber profesionist – care în efervescența descoperirii libertăților nemijlocite a intrat în negura uitării, în condițiile în care această instituție de calificare și garantare a unei calități profesionale nu a fost abrogată, sau retrasă din uz. Pur și simplu cei ce au preluat gestionarea spectacolelor, ale evenimentelor și ale concertelor la începutul anilor ’90 nu au mai ținut cont de această instituție funcțională. 

Am obținut atestatul de liber profesionist în 1985, de atunci sunt propriul meu stăpân și artist independent. Colegii din generația mea cunosc bine condițiile și posibilitățile existenței de muzician liber profesionist din acele vremuri. Trecînd peste binele și relele sistemului de tristă amintire, aveam totuși un statut definit și juridic corect și nici de bani nu ne-am plîns… trebuie să recunoaștem.

Atestatul nu este o rămășiță comunistă – așa cum cred unii ignoranți. Într-adevăr, atestatul a fost introdus în practica profesională în 1955, dintr-un raționament pragmatic și de taxare a unor venituri, dar vă rog rețineți, că nu a fost interzisă practicarea profesiei noastre liber aleasă, ci a fost doar reglementată din punct de vedere fiscal și juridic, cum se întîmplă în orice ‘țară, ca afară’…

Încă se mai aud ici-colo ‘vocalizele’ unora prin care – demonstrînd o naivitate înduioșătoare – se sugerează comparații cu existența muzicienilor din alte țări… Chiar vreți un sistem corect și transaprent ca afară, care se bazează pe competență, talent, calitate și conținut atractiv? Atunci trebuie să militați pentru un mod de validare a profesiei alese… trebuie să existe un sistem de principii care guvernează activitatea de liber profesionist. Lîngă astea este necesară o fiscalizare corectă, nediscriminativă, este nevoie de instaurarea statutului social al artistului și de modificări în Codul Muncii. Iar peste toate astea un discurs amabil și prietenos din partea societății nu strică niciodată… nu-i așa? Sper că mi se îngăduie un dram de sarcasm acid, așa printre rînduri – să afirm: dacă ar fi un astfel de sistem acum în România, atunci foarte mulți dintre cei mai vocali și ‘neînțeleși’ dintre ‘colegi’ probabil nu ar avea nici o șansă să urce pe scenele visate.

Dar din păcate nu doar lipsa sistemului a dus la decăderea rușinoasă a profesiei noastre. 

Mai țineți minte Marlboro Music Tour? Această intreprindere atipică și unică pe plan mondial,cu girul și sprijinul anumitor instituții ale Statului, este începutul coruperii și controlării industriei muzicale din România, prin impunerea unui model toxic și contraproductiv de spectacol gratuit în interesul unui grup restrîns de persoane în plină ascensiune corporatistă și nu numai, care prin această acțiune au netezit calea exploatării potențialului financiar și politic al industriei spectacolului abia apărută. În ’94 s-au organizat primele alegeri libere… În acele vremuri tulburi de la mijlocul anilor ’90, în acel vid legislativ și structural s-au format mecanismele care au deturnat – la urma urmei – șansa comunității noastre profesionale de a-și dezvolta destinul. În afară de un mic grup de colegi privilegiați și cu protecția moștenită, noi ceilalți am fost lăsați de izbeliște și marginalizați. 

În umbra acestui eveniment major au apărut fel de fel de mici industrii de deservire a fenomenului, care la rîndul lor au lucrat – și o fac în continuare – pentru interesele exploatatorilor. Am putea bănui, că măcar presa este de partea noastră… din păcate nu este așa, iar de multe ori nici ei nu-și dau seama de asta. Reporterii de divertisment (care cu mare fast se autointitulează jurnaliști muzicali) în afară de faptul că anunță, sau relatează despre evenimente/concerte, nu au capacitatea – datorită lipsei de pregătire specifică în domeniu – de a cultiva și proteja demnitatea celor care creează conținutul despre care ei relatează și prin comunicări tabloidizate duc în derizoriu profesia noastră. Astfel interesul publicului de a susține fenomenul artistic se diminuează vizibil, iar noi nu suntem priviți ca parteneri serioși de discuții la masa jucătorilor din showbusiness.

Suntem victimele unui atentat de terorism cultural, iar starea noastră continuă să se deterioreze de atunci. Probabil se dorește dispariția noastră pe cale naturală. Astfel Statul scapă de responsabilitățile legate de menținerea segmentului nostru profesional. În contextul nou socio-istoric pur și simplu nu mai este nevoie de noi, pentru că nu mai reprezentăm interes economic, politic sau social. Suntem prea puțini… nici măcar la vot nu mai reprezentăm vreo forță demnă de luat în seamă.

Soluția? Hm…

Sistemul dezvoltat pe mecansimele existente este atît de bine pus la punct, că apariția vreunei forme organizate de reprezentare a noastră va avea toate șansele să fie incadrată, sau înghițită de orice structură sindicalistă deja funcțională și controlată tocmai de cei ce nu ne mai vor prin preajmă. Iar prin asta unii inițiatori ale acestor intenții firești și întemeiate își vor găsi liniștea într-un birou comod, cu un salariu bunicel, circulînd prin diferitele canale media ne vor explica și ne vor lăuda eforturile și grija autorităților în privința segmentului de cultură independentă și creativă. Pentru cei ce nu au șansa, sau nu vor să fie acoperiți și spirjiniți politic, sau sindical nu prea rămîn multe opțiuni. Cei care au încă vîrsta potrivită se pot înscrie la o facultate de profil și să obțină diploma necesară pentru a se putea angaja într-o instituție culturală – unde măcar își vor găsi oarecum siguranța existențială. Cei care nu au această posibilitate va trebui să se descurce pe cont propriu… știu… este trist, dar mai bine să fim lucizi și pragmatici decît să rămînem blocați în indolența naivă a vulnerabilității existențiale presărată cu bășcăliile mimetismului autosuficient… uneori ne-o facem cu mîînile noastre. Treziți-vă ! 

Gînduri bune cu respect și empatie… aveți grijă de voi !

AG Weinberger

 

Concluzii despre sine

#15 Despre ocolirea capcanelor și despre disocierea asumată de UPRT-iști (adică uneltist/prost/rău/ticălos). Împlinirea și succesul este iritant pentru mulți, în același timp este extrem de greu de dus pe spinare, fără să colapsezi… Doar suveranii au capacitatea să creeze conjuncturi și să definească ideologii prin care trec mulți și din care profită și mai mulți… Eu m-am născut suveran… Competiția este deschisă… încercați… aștept…

În rest totul este liniștit și comform planului…

… de vorbă cu Silviu Munteanu, de la Radio 7 – februarie 2020

Despre cei 35 de ani, viniluri, limbi vorbite si GringoTronic

#14 Cunoașterea, educația și identitatea îmi sunt compasul în labirintul acesta căptușit cu fascismul indolenței… dar prin întoarcerea în sine devin ușor propria-mi apologie suverană a epocii moderne, din care mă trag… doar asta mi-au mai rămas: compasul și apologia nostalgiei…

… de vorbă cu Silviu Munteanu, de la Radio 7 – februarie 2020

Despre chitări în 8 minute

#13 Despre alchimia chitărilor mele cu franchețea asumării de sine, necondiționată și suverană… între timp am aflat că ‘ash’ este frasin 🙂

… de vorbă cu Silviu Munteanu, de la Radio 7 – februarie 2020

De la Keith Richards la jacuzzi din rider

#12 Despre cum poți pierde firescul lucrurilor încrezîndu-te în samsarii părerologi și atotștiutori… că se pricep la toate, nu-i așa?

… de vorbă cu Silviu Munteanu, de la Radio 7 – februarie 2020

Colegi de trupă, Las Vegas, amintiri

#11 Despre colegialitatea din SUA și despre complexele de inferioritate ale unor ‘big shot’ promoteri din România… unde selfie-ul cu headliner-ul internațional este mai important ca orice…

… de vorbă cu Silviu Munteanu, de la Radio 7 – februarie 2020