Singular AG

personal and private

Tag: weinberger

Jazz – această dulce capcană eliberatoare

‘Jazz is not dead, it just smells funny’ – Frank Zappa

Jazz… această dulce capcană eliberatoare… te invită, te îmbrățișează, te domină și te cucerește… pînă ce nu este folosită drept unealtă pentru promovarea unor anumite ideologii și paradigme comportamentale sociale.

Preambul

Evoluția societăților și schimbarea epocilor culturale – pe care le străbate omenirea – generează ideologii, principii, păreri și modele de comportament atît personalizate, cît și de grup. Individul – prin natura sa incertă – în fiecare perioadă istorică, sau culturală a căutat un soi de protecție, o apartenență, o motivare ideatică pentru a-și împlini existența și pentru a-și umple viața cu sens. Despre aceste aspecte, de-a lungul timpului, multiplele și coloratele școli filosofice căutau explicații și încercau să ofere diferite soluții pentru dizolvarea dilemelor și frămîntărilor epocilor respective. Diversele contexte culturale, istorice, politice, geografice și socio/economice determină atitudini și opinii variate. Acestea – asumate fiind de prea multe ori din diletantism și lipsă de experiență în gestionarea propriei existențe – se pot transforma foarte ușor în tensiuni sociale și se pot culmina într-un mental colectiv retard, care poate afecta discernămîntul mai multor generații următoare.

În analiza unui stil, unui gen, curent artistic/muzical, sau în analiza unei opere este imperativ necesar să înțelegem contextul general în care acesta apare și să-l poziționăm corect în fluxul evolutiv al condițiilor care au generat însăși apariția. Abordări care nu țin cont de aceste aspecte riscă să fie considerate de lipsă totală de credibilitate și să ducă într-un derizoriu regretabil analiza propusă și chiar subiectul în cauză.

Scurt istoric

În timp ce Europa se bucura de ultimele decade ale romantismului, dominat de curentele naționale aprinse de entuziasmul revoluțiilor din 1848, atît în exprimarea artistică, cît și în ambițiile politice prin eforturile formării statelor naționale, pe continentul nou în schimb – în America de Nord – se vindecau rănile Războiului Civil prin controversata perioadă de reconstrucție cu ale sale procese de abolire ale sclaviei și distrugerea oricărei urme de existență a Confederației – gruparea statelor din sudul teritoriului nord american, state cu economiile solide, bazate pe întinsele plantații lucrate cu precădere de sclavi. 

Din punct de vedere social, militar și politic lucrurile sunt cunoscute și accesibile privind evoluția societății nord americane, prin urmare nu consider atît de important discutarea în detaliu ale acestora în acest articol.

Din punct de vedere cultural și artistic însă, putem observa o diversificare și o reînnoire a literaturii și a artei vizuale nord americane – curentele epocii de la romantism pînă la expresionismul timpuriu se regăsesc din belșug în lucrările apărute, asemeni direcțiilor filosofice și literare, care s-au înscris deplin în contextul nemilos istoric pentru crearea unui anume filon național și să pună bazele simțămîntului demnității generatoare de națiune, atît de necesar în cursa spre supremația mondială

Pe de altă parte avem de a face cu o emulație extrem de interesantă a diferitelor grupuri etnice deja consolidate, sau proaspăt imigrate în America de Nord în ceea ce privește divertismentul larg accesibil, cum ar fi circul sau vaudeville-ul, genuri de spectacol deosebit de importante în evoluția unei forme de expresie artistică/muzicală/literară/socială, ceea ce vom numi mai tîrziu jazz.

În jargonul afro-american cuvîntul se referă la ceva murdar, ceva necurat, dar atractiv de promiscu – încărcat cu erotismul carnalității primare…

Termenul jazz nu are o semantică inteligibilă și articulată – nu se cunoaște originea lui – și în nici un caz nu s-ar fi pronunțat în mediile din înalta societate a vremii. Conceptul prin care s-a definit jazz-ul în secolul XX. – care ne învață că avem de a face cu un gen muzical, care se bazează pe improvizație, care are o pulsație ritmică specifică (swing) și necesită din partea muzicienilor o atitudine colaborativă și proactivă, numită interplay – se pare că este deja depășit atît din punct de vedere strict muzical, dar și social, comportamental, artistic și filosofic. 

Jazz mai degrabă este un cumul de înțelesuri, concepte și estetici care converg într-un limbaj generator de stiluri și deprinderi, care pentru a se manifesta folosește unelte muzicale, literare și coregrafice. 

Pentru unii este cultura tradițională de care se țin cu dinții și îi desconsideră pe cei ce nu fac parte din tradiția lor. Pentru alții este un mijloc de evadare din mediul nativ, cu care nu sunt de acord și caută o cale prin care să fie percepuți diferit. Pentru unii este o cale de legitimare și confirmare prin care sunt acceptați de anumite grupări profesionale. Pentru alții este doar o oportunitate pentru a fi remarcați într-o conjunctură în – care cred ei, că le-ar fi locul. 

Sunt și cei ce își asumă procesul educațional – încurcîndu-se în teoretizări și abordări științifice, neobservînd că prin asta subminează – de fapt, demnitatea și unitatea estetică și diluează calitatea prin democratizarea abundentă oferind accesibilitatea în spiritul egalitarismului toxic

În cele din urmă sunt cei ce eliberați de orice fel de constrîngeri profesionale, sau sociale, se aruncă în abisul descoperirii exprimării de sine fără griji și fără remușcări cognitive.

În cele 140-150 de ani de evoluție și istorie al lui, jazz-ul s-a dovedit să fie mai mult decît doar un simplu gen muzical. Există concerte de jazz, balet jazz, poezie jazz, artă plastică jazz… chiar și teatru jazz. Răspîndirea lui a căpătat proporții nebănuite în dezvoltarea mentalului colectiv al secolului XX. și la recalibrarea societății în ansamblul ei. A devenit parte din matrice. Jazz este cu adevărat unul din puținele coloane sonore ale umanității.

Așadar… Happy Jazz Day tuturor practicienilor, promotorilor, educatorilor și consumatorilor din toată lumea ! Să ne vedem cu bine…

Patricia

Aseară m-a sunat Patricia și mi-a povestit despre divorțul ei recent. Nu m-a impresionat și nici nu m-a mirat întâmplarea, cunoscând-o prea bine, mă așteptam oarecum la acest deznodământ. Nu prea am luat-o în serios niciodată… sunt obișnuit cu aceste descărcări emoționale – ușor isterice – ale ei. Mă uimiseră însă un singur lucru – mi-a vorbit parcă noi doi am fi încă implicați cumva în relația noastră de acum 16 ani… Ce s-o fi întâmplat în mintea ei? Poate chiar așa o fi… și nu-mi dau eu seama? De asta mă simt oare atît de rătăcit și vulnerabil de atunci?

Oscilam între Las Vegas, Seattle, Lausanne și Nashville la începutul mileniului nou… Lucram la un material discografic, pe care urma să-l înregistrez în The Music City… Călătoream mult… Era mijlocul lui octombrie, iar eu așteptam liniștit și retras într-un bar lăturalnic zborul meu pe McCarran, la o bere. Se așează nu departe de mine o fată agitată, neîndemânatică și ușor hăbăucă. Se tot uită în stânga-n dreapta, cotrobăie în permanență prin geanta ei – ce o fi căutând oare? La un moment dat mă trezesc cu rujul ei la picioarele mele… îl ridic și mă îndrept spre ea să i-l dau… Au trecut cîteva secunde bune pînă ce m-a observat întindu-mi mâna spre ea… și atunci brusc, parcă s-a oprit timpul din jurul nostru. Amândoi eram străpunși deja de culpabilitatea dulce și sacră. Ne-am predat instant, ne-am găsit… ne-am regăsit de fapt, pierdîndu-ne printre hormonii celuilalt…

Era aceea întîlnire instantă și fabuloasă care pur și simplu te subjugă și te cuprinde. Cînd măruntaiele ți se pun în mișcare, cînd simți cum atomii ei se contopesc cu ale tale, cînd tot ce-i în jur pierde contur și nu mai contează absolut nimic ce nu suntem ’noi’… ne aflam în mijlocul unui cutremur arzător și nu ne mai păsa de nimeni și de nimic… Coincidența sau providența a făcut să ne urcăm amândoi în avionul de Seattle.

Eu aveam un mic apartament in Auburn – așezare urbană la jumătatea drumului dintre Seattle și Tacoma… nu am mai ieșit din casă 4 zile… amândoi am intrat într-o paranteză existențială și ne-am aruncat în îmbrățișarea inconștienței carnale… am ars, ne-am topit, ne-am sufocat, am renunțat, ne-am reclădit, ne-am amăgit… Miercuri dimineața trebuia să plec deja, eram epuizat și rușinat… aerul rece mi-a înghețat cearcănele decadenței și a euforiilor recente… eram amețit de la amestecul indecent de alcool și cocaină, mă simțeam zombificat și expulzat din confortul demnității… Cum voi prelucra oare întîmplarea asta? Ne-am revăzut joi seara, în Seattle… la ea acasă…

Patricia avea 36 de ani, tenul măsliniu, statură medie, puțin plinuță, glezne superbe și ochi mari și negri, nefiresc de pătrunzători, în care se oglindise toată tristețea și suspiciunea ancestrală a neamului ei… Era cherokee… Nu prea știam cînd se uită la mine sau cînd privește în depărtare. Simțeam cum levitează în brațele mele… mă săruta și mă iubea cumva de dincolo… din acel dincolo, unde puțini au șansa să pătrundă… Patricia radia un soi de spiritualitate erotică primară… greu de pus în cuvinte… Vindea și prezenta cosmetice online, pe un blog… avea tot timpul din lume pentru mine… mă seca, mă epuiza, mă consuma, mă savura, mă mușca și mă înconjura cu toată ființa ei… nu am mai simțit pînă atunci așa ceva… M-a făcut să văd acea linie suavă care desparte realitatea de tărâmul viselor astrale… tot aștept să mă mai cuprindă acel fior, dar se pare că așa ceva ni se dă o singură dată… acest fior este acel tren, care doar o dată se oprește pentru noi în acea gară…

În adolescența mea timpurie aveam un vis care tot îmi apărea de cîteva ori… același… devenise obsedant deja… stătea în poziția lotusului în fața mea o indiancă – probabil cherokee, după împletirea părului și după forma alungită a feței ei luminoasă și pașnică. Doar stătea, nemișcată și zâmbea cu ochii ei imenșiși strălucitori… ceva mai frumos eu nu am văzut… mă simțeam acasă, mă simțeam acceptat și protejat… Ce o fi însemnând asta? Ce mesaj trebuia să înțeleg de aici? Răspuns clar nu am nici azi, dar simt visceral că am o legătură organică cu călăuza mea din vis. Viața mea de atunci încolo însă a fost profund marcată de indianca mea… pe ea o căutam în fiecare femeie cu care am avut de-a face… nu am găsit-o… pînă la Patricia…

Există femei care își fac ambiție din a submina demnitatea bărbatului și astfel să pună stăpânire eternă pe el. Acestea își hrănesc orgoliile din a se edifica dintr- un complot imaginar împotriva speciei bărbătești. Am avut nenorocul pînă acum să mă îndrăgostesc de femei nepotrivite mie. Oare ce lecție îmi dă Universul prin asta? Cum ar trebui să mă raportez la pățaniile mele, nefericite uneori? În marea parte a relațiilor mele m-am simțit folosit, uzitat și păcălit de specimene parazite și vampiroaice energetice, dar iată-mă… nu mă opresc… nu mă pot opri… tot caut și caut convins fiind de certitudinea care încă de dincolo a fost programată in biosul meu… Nu accept ideea să nu mă pot dizolva în ancestralul erotic și etern cu deținătoarea celeilalte jumătăți a entității mele.

Telefonul Patriciei m-a tulburat… recunosc. Simțeam nevoia să mă văd cu ea, o doream, sorbeam fiecare cuvînt al ei cu sațietatea adolscentului onanist și neinițiat încă. Ezitam și mă zvîrcoleam… dar se pare că lenea, lașitatea sau poate chiar înțelepciunea m-au făcut să nu o mai caut… Viața mea, oricum prea complicată și zăpăcită nu mai poate gestiona încă o alungită transoceaniadă erotică.

G-d speed Pat!

Despre muze și muzicalitate

 

#6 Despre motivații, muze și meșteșug… în căutarea utilității profesiei mele…

 

… de vorbă cu Silviu Munteanu, de la Radio 7 – februarie 2020

De la Spectrum la Spotify

#5 Despre contemporaneitatea celui de pe scenă, prin care are șansa să mă convingă de autencitatea lui…

 

… de vorbă cu Silviu Munteanu, de la Radio 7 – februarie 2020

De la Beatles la rondo prin renaștere

#4 Să punem la punct cîteva lucruri, totuși… că prea mare e confuzia…

 

… de vorbă cu Silviu Munteanu, de la Radio 7 – februarie 2020

De la filmul sonor la divertismentul sincer

#3 Despre diluarea scenei și impostura lipsei de cunoaștere…

 

… de vorbă cu Silviu Munteanu, de la Radio 7 – februarie 2020

De la pașoptiști la Oradea

 

#2. Despre poziționarea corectă a blacanismului refuzat și asumarea mîndriei habsburgice…

 

… de vorbă cu Silviu Munteanu, de la Radio 7 – februarie 2020

Samsarii și chitările lor

#1 Despre filosofia cîntatului la chitară și despre alte aspecte legate de aceasta…

 

… de vorbă cu Silviu Munteanu, de la Radio 7 – februarie 2020

Sunt incurabil…

‘Suveranitatea asupra propriei persoane se numeşte libertate.’ – Albert Pike

Se pare că nu mă pot abține… nu învăț minte… îmi tot place să mă expun și să încasez tot felul de lovituri amare și ridicole… poate sunt masochist de vreun fel? Nu știu… dar persistă în mine pofta organică de a-mi apăra principiile și să-mi protejez seninătatea prin a nu mai lăsa în preajma mea răul parvenit și ticăloșia prostească… și nu voi renunța la asta… Poate contesta asta cineva?

M-am trezit recent – probabil din cauza naivității mele prin excelență – în mijlocul unui ‘schimb de focuri’ verbale, uneori chiar penibile și derizorii, generate de o nevinovată întrebare de a mea, care viza criteriile de alcătuire unei anume liste cu un titlu prea mare și pompos, disproporționat cu statutul, competența și credibilitatea autorului ei, care – cu o inocentă ticăloșie tendențioasă bine calculată, a ieșit la rîndul lui cel mai cîștigat din situația asta, generînd trafic pe blogul său… mă rog… etica și moralitatea jurnalismului – din punctul de vedere al creatorului de conținut/știre – vor face oricum subiectul unui articol viitor, așa că nu voi detalia importanța acestora în această scriere…

Nu mă deranjează dezbaterea, nu mă enervează diferența de opinii. Nu mă supără, dacă prin argument logic și competent se dovedește că nu am avut dreptate… ba din contră – îmi place să învăț și port admirație sinceră celor care mă conving că optica mea este/a fost – eventual – eronată. Dar în cazul de față calitatea comentariilor pe marginea acestei întrebări, dar mai ales ‘încărcătura lor emoțională’ deplasată și izvorîtă dintr-un trecut ideologic toxic, m-a pus pe gînduri și a clarificat în mine cîteva lucruri pe care le bănuiam de mult. 

M-a marcat și m-a dezgustat, recunosc… Nu mă așteptam la un astfel de atitudine din partea unor jurnaliști muzicali la care țin și pe care îi admir… Nu faptul în sine, nu contrele verbale m-au dezgustat, ci m-a deranjat mai degrabă agresivitatea, tendențiozitatea și intoleranța retoricii folosite. Nu știu dacă poziționarea afișată de ei era conștientă și asumată, sau cei implicați se află într-o capcană afectivă strîns legată de un arhetip comportamental și de  gestionare imatură a contradicțiilor de opinie, atît de tipică și generalizată în România postdecembristă. Dar sper că aceste ‘blocaje’ de comunicare se vor evapora curînd, pentru că suntem totuși oameni civilizați și empatici… nu-i așa?

Constat cu tristețe și oarecum resemnat, că ‘opiniatori’ cu pretenții și cu o oarecare vechime în viața publică – invocînd diverse drepturi sub sacra cupolă a democrației și a exprimării libere – subminează, contestă și iau în derîdere educația, cunoașterea, competența și deontologia. Nici nu mă mai poate mira astfel calitatea precară a domeniului în care activez, precum calitatea societății în care trăiesc. Poate chiar un astfel de discurs cinic și provincial des întîlnit se face responsabil de involuția și degradearea generală care afectează toată suflarea țării noastre. Oricum ar fi, nu credeam niciodată că ajung batjocura unora doar pentru că am competență, pregătire și expertiză în domeniul pe care îmi asum public de atîta vreme. Nu credeam că voi fi vreodată apostrofat, sau disecat doar pentru că încerc să apăr demnitatea vocației și profesiei mele… Este alarmant faptul, că sunt contestat doar pentru că militez prin modestele mele mijloace pentru o normalitate în atitudine și informarea corectă a publicului.

Oare destrămarea societății duce la rănirea sufletelor și la compromiterea mentalului colectiv, sau tocmai sufletele rănite rezultate din mentalul colectiv retardat generează destrămarea societății? 

 

IMG_2810

Spre 2020

Anule 2019 mi-ai fost ca un far, un soi de dascăl, m-ai învățat despre mine și despre posibiliățile mele reale.

Mi-ai dat bucurii, m-ai dus pe culmi, dar ai zvîrlit și cîteva dușuri reci peste mine și mi-ai arătat cît de vulnerabil și expus pot fi. Mi-ai arătat în cine pot și în cine nu pot să am încredere… descoperiri dureroase, dar utile… Dar a fost o aventură pe cinste. Mulțumesc!

– 34 de concerte (23 în România, 11 în Ungaria)

– 14 apariții radio/tv în Ungaria

– 6 apariții radio/tv în România

– am scris un musical pentru Teatrul Spirit din Budapesta

– am realizat spectacolul The Jewish Troubadour la Teatrul Evreiesc de Stat

– albumul Reborn a făcut ocolul lumii și a poposit 35 de săptămîni în Top50 Best Blues/Rock Albums de la Roots Music Report

– albumul Reborn a generat 16 recenzii senzaționale în reviste și bloguri presitigioase de specialitate din lume

– albumul Reborn a generat venituri frumoase din vînzări, stream-uri, download și drepturi de autor prin BMI – cei pe care i-am mandatat să-mi urmărească și să gestioneze drepturile mele încă din 2001.

– albumul Reborn a generat 12,83 Ron de la UCMR-ADA, și 300 Ron de la Credidam (dovada că organismele de gestiune colectivă din România sunt incapabili, sau sunt de rea credință – oricum este ridicol și jenant)

– proiecte cu și prin care am evoluat în 2019: AG Weinberger Band, AG Weinberger 4th, Gringotronic, The Jewish Troubadour, Halper-Hendrix Experiment feat. AG Weinberger

Mulțumesc echipei mele extinse de promo/pr/management: Magda Zander (RO), Erika Eperjesi, Helga Kolti și Kristof Kalocsai (HU), Betsie Brown (USA)…

Mulțumesc minunaților mei colegi muzicieni: Virgil Popescu, Zsolt Szabo, Ciprian Leu (RO), Viktor Hárs, Csaba Pusztai, Csaba Pengő, Tamás Berdisz, Viki Voga, Péter Kovács, Laszló Halpert (HU)

Mulțumesc publicului și celor care îmi urmăresc și susțin cariera curioși și mereu generoși.

La Mulți Ani! Să ne vedem cu bine în 2020 🙂

img_1746