Singular AG

personal and private

Tag: social

Ridicolul lucrativ

Cîndva am fost idealist… am vrut să văd frumusețea în breasla/lumea mea… acum în schimb, văd doar adevărul…

Cînd lucrurile se încurcă și se suprapun ca mîlcul din mlaștină, formînd un ghemotoc îmbîrligat, atunci poate ar fi de preferat să aplici soluția ingenioasă al lui Alexandru cel Mare, care a tăiat în două celebrul nod gordian cu sabia sa… altă soluție oricum, nu prea mai ai la dispoziție.

Ca să înțelegem natura și funcționalitatea profesiei noastre de artist – fie independent sau bugetar, este indicat să ne înzestrăm cu o gîndire care să creeze capacitățile de a găsi soluții coerente și eficiente pentru rezolvarea problemelor specifice, care apar în fluxul nostru existențial atît de expus vulnerabilităților de diferite feluri. Fără aceste capacități vom fi sortiți evoluțiilor inconvenabile nouă și vom lipsi de la masa negocierilor unde se discută/hotărește tocmai soarta profesiei noastre de către exploatatorii noștri. Pragmatismul nemilos al realității ne va confrunta permanent cu idealurile și închipuirile noastre cultivate – de multe ori naive – despre importanța și funcția socială în domeniul divertismentului și artei. Doar cei ce își calibrează și înțeleg corect poziția lor în hora socială își vor putea asigura supraviețuirea și chiar dezvoltarea pe viitor. 

Observ cu o oarecare consternare și dezamăgire haosul terminologic, lacunele de educație și de exprimare, nivelul capacității de a înțelege și procesa informațiile și apetitul de înverșunare în care se pierde o mare parte a colegilor, a specialiștilor și a publicului. Mi-a luat ceva timp – recunosc – să accept starea de fapt în această privință. Nu-mi explic nici acum… o fi vorba de o delăsare boemă, sau o duc chiar așa de bine colegii de breaslă, sau poate e un dezinteres cool și blazat la mijloc, sau e posibil să fie vorba despre un retard social generalizat? Oricare ar fi motivul pot afirma liniștit, că ieșirea din acest vacarm narativ va fi una lungă și anevoioasă. Multă maculatură se va dilua prin neputința intrinsecă a genezei falsificate pe care s-a clădit conștiința colectivă în general și dialectica mentalității breslei mele în particular.

Intențiile lăudabile și de bun simț – care au început să se contureze în ultima perioadă prin diferite petiții și dezbateri, dorind organizarea unei forme de reprezentare profesională și protecție socială pentru breasla artiștilor independenți, se împotmolesc la fiecare pas oficial asumat de către inițiatori. Fiind direct interesat de subiect, dar deocamdată stând deoparte și observând de pe tușă evoluția lucrurilor, mă întreb: de ce oare? 

Am scris despre aceste motive într-un articol/studiu de acum cîteva luni, unde am făcut o analiză antropologică a mentalității și atitudinii colective care guvernează comportamentul și capacitatea decizională a comunității artistice în general și celor independenți în particular.

Speța este mult mai complexă însă, avînd multiple ramificări istorice, sociopsihologice, economice și sociale. Să aruncăm o privire la factorii (ele fiind rezultatul experienței, observațiilor și percepțiilor mele îndelungate) care blochează acești pași… care sunt aceștia, de unde izvoresc și în ce fel ne incurcă lucrurile? 

  1. Calitatea umană autohtonă caracterul individului din ‘bazinul uman’ existent – respectînd și apreciind excepțiile de rigoare – este produsul unei narative istorice și sociale înghețate încă din epoca fanarioților. Se dovedește superficial, complexat, arogant, fudul, delăsător, leneș, mincinos, laș, trădător, corupt, dar vesel și jovial. Acest bazin uman este beneficiarul devenind de-a lungul timpului chiar generatorul – unei mentalități ticăloase, vanitoase și lipsite de o dimensiune istorică competitivă. În esență nu s-a schimbat mai nimic în psihologia și discursul existențial de la mijlocul secolului al 18-lea. Vrem sau nu, acceptăm sau nu, cu toții ne scăldăm în acest ‘bazin uman’ din care sunt aleși decizionalii care sunt investiți cu puterea executivă, de care depind multe aspecte ale societății în care trăim. Calitatea umană este, poate cel mai important factor în componența decenței și iată, că tocmai lipsa ei stă în calea firescului.
  1. Educația – nu mă refer neapărat la studiile de specialitate – cu toate că acestea sunt extrem de importante și utile, dar nu sunt o condiție a reușitei comerciale în profesia noastră – ci mai degrabă la cei șapte ani de acasă. Principiul guvernator al omului educat și bine crescut este bunul simț, care generează amabilitate, respect și acceptarea întocmai al celuilalt. Lipsa acestor atribute duce la o stare isterizată generală a conștiinței colective, care își pierde orice fel de control cognitiv în gestionarea evoluției proprii impusă de fluxul istoric, de care nu se poate dezice.
  1. Discursul public general – societatea contemporană este produsul și totodată victima unei narative toxice propagate și promovate din mijlocul anilor ’60 al secolului XX. Trebuie menționat faptul, că din 1958-59 în România se simțea o oarecare detașare ideologică și culturală de la doctrinele lui Andrei Zhdanov – celebrul și temutul ideolog cultural al lui Stalin. S-a instaurat o relaxare și o deschidere în relațiile culturale cu vestul Europei. Pe atunci orașele țării se mai bucurau de moștenirea civică a nobilimii și burghezimii cultivate și educate, ce avea încă putere și influență asupra comportamentului și discursului social echilibrat, sănătos și transparent. Lumea își cunoștea și își accepta locul în societate, fără sincope și fără aroganță. Schimbarea de paradigmă de comunicare coincide oarecum cu apariția lui Ceaușescu în 1965 și trecerea de la republică populară la republică socialistă. În 1966 apare celebrul Decret nr.770, iar împreună cu el apare generația decrețeilor, care în anii ’90 preia masiv discursul public din politică, din viața socială, din teatru/film/literatură/divertisment și din mass media. Cultura corporatistă (această nouă manifestare a sclavagismului), progresul tehnologic, dizolvarea sistemului educațional și alunecarea societății spre consumatorismul atotputernic au generat apariția unui limbaj de lemn, gol și lipsit de substanță, care la rîndul lui a generat gîndirea de lemn și analfabetismul funcțional. Iar sub auspiciile egalitarismului agresiv de toate tipurile alunecăm ușor spre teroarea libertății, iar existența socială fără ordine și ierarhizare sacră evident ne va duce direct la libertatea terorii. Acest tip de gîndire/atitudine/mentalitate – prin care urăști totul înainte să afli despre ce urăști de fapt – domină deja de vreo 20 de ani discursul public colectiv, alterînd gîndirea, gramatica, semantica și morfologia limbii, iar din asta rezultă capacitatea decizională compromisă la fiecare nivel al societății, care – cum putem observa zi de zi – ne influențează existența în mod dramatic și ireversibil. Din cauza unui asemenea discurs generalizat nu este de mirare, că informațiile, situațiile și soluțiile vieții sunt deturnate și blocate prin fascismul indolenței, acesta fiind lipsit de orice fel de ideologie, sau doctrină, devine probabil cea mai periculoasă manifestare a fascismului… În cotidian experimentăm o conjugare pronunțată a acestei atitudini în toate aspectele vieții, îmbrățișată cu entuziasm și elan tineresc de anumite produse mass media, opiniatori, unii politicieni, trend setter-i, influențatori, comentatori și evident de reporterii noștri de divertisment cu sensibilitățile lor izvorîte dintr-un diletantism jenant, generînd un haos cultural propulsîndu-ne departe de echilibrul demn al firescului.                                                                                                                                                                                                                                                                                                   
  1. Lipsa surserol de demnitate – orice națiune se formează în jurul unor idei abstracte care au capacitatea să genereze simțul apartenenței, a demnității și a mîndriei. Aceste idei pot avea diferite surse, diverse manifestări și o multitudine de nivele de penetrare în textura cognitivă a societății. Totul pornește de la legenda genezei unei națiuni. Autenticitatea și probitatea unei astfel de legende este garantul credibilității cumulului de componente din care izvoresc valorile fundamentale care nasc, coagulează și întăresc o națiune.  Eu unul nu am observat/sesizat/experimentat nimic din cele mai sus menționate în ultimii 30 de ani…
  1. Capcana bigotismului spiritual – exagerările de orice fel sunt dăunătoare, contraproducitve și jalnice. Într-o societate care alunecă spre un fundamentalism latent orice interacțiune umană, sau instituțională este influențată de iluzia superficială a unei narative facile. Iar prin asta etica existențială și empatia socială va suferi întocmai degradarea – împotriva căreia se organizează și acționează. Ce ironic și trist… Un astfel de discurs generalizat creează cultura abandonului și a negării de sine, care se mainfestă prin degenerarea calității umane. 

Cu toții ne bălăcim în acest fluviu improbabil care încă nu și-a găsit matca firescului. Of of of…

M-ar liniști oarecum ideea să aflu că undeva în munți, într-un bunker bine păzit și izolat, un grup restrîns de oameni bine selectați și instruiți își freacă mîinile amuzîndu-se copios uitîndu-se pe ecranele uriașe din dotare la întîmplările – generate și arhitecturate de ei însiși – din țara mea. Asta ar însemna că există totuși o noimă și o logică în tot ce se întîmplă în jur. Asta ar însemna că există o strategie, o gîndire, o planificare cu viziune care va duce la o desăvîrșire oarecare… Dar mă tem că nu e așa… Regresia socială vine dintr-o inerție blazată și moștenită de multe generații, fiind implementat în codul genetic al nefirescului pe aceste meleaguri.

Suntem oare expuși dictaturii ridicolului lucrativ? Sau poate se dezvoltă în noi lucrativitatea dictaturii ridicolului… sau poate ne amuză ridicolul dictaturii lucrative? Poate ne încearcă ridicolul lucrativității dictatoriale… sau dictatura lucrativității ridicole? Vă rog să alegeți ! În rest să ne vedem cu bine… că de păcălit v-ați lăsat de mult, nădăjduiesc respectuos… 

Spre 2020

Anule 2019 mi-ai fost ca un far, un soi de dascăl, m-ai învățat despre mine și despre posibiliățile mele reale.

Mi-ai dat bucurii, m-ai dus pe culmi, dar ai zvîrlit și cîteva dușuri reci peste mine și mi-ai arătat cît de vulnerabil și expus pot fi. Mi-ai arătat în cine pot și în cine nu pot să am încredere… descoperiri dureroase, dar utile… Dar a fost o aventură pe cinste. Mulțumesc!

– 34 de concerte (23 în România, 11 în Ungaria)

– 14 apariții radio/tv în Ungaria

– 6 apariții radio/tv în România

– am scris un musical pentru Teatrul Spirit din Budapesta

– am realizat spectacolul The Jewish Troubadour la Teatrul Evreiesc de Stat

– albumul Reborn a făcut ocolul lumii și a poposit 35 de săptămîni în Top50 Best Blues/Rock Albums de la Roots Music Report

– albumul Reborn a generat 16 recenzii senzaționale în reviste și bloguri presitigioase de specialitate din lume

– albumul Reborn a generat venituri frumoase din vînzări, stream-uri, download și drepturi de autor prin BMI – cei pe care i-am mandatat să-mi urmărească și să gestioneze drepturile mele încă din 2001.

– albumul Reborn a generat 12,83 Ron de la UCMR-ADA, și 300 Ron de la Credidam (dovada că organismele de gestiune colectivă din România sunt incapabili, sau sunt de rea credință – oricum este ridicol și jenant)

– proiecte cu și prin care am evoluat în 2019: AG Weinberger Band, AG Weinberger 4th, Gringotronic, The Jewish Troubadour, Halper-Hendrix Experiment feat. AG Weinberger

Mulțumesc echipei mele extinse de promo/pr/management: Magda Zander (RO), Erika Eperjesi, Helga Kolti și Kristof Kalocsai (HU), Betsie Brown (USA)…

Mulțumesc minunaților mei colegi muzicieni: Virgil Popescu, Zsolt Szabo, Ciprian Leu (RO), Viktor Hárs, Csaba Pusztai, Csaba Pengő, Tamás Berdisz, Viki Voga, Péter Kovács, Laszló Halpert (HU)

Mulțumesc publicului și celor care îmi urmăresc și susțin cariera curioși și mereu generoși.

La Mulți Ani! Să ne vedem cu bine în 2020 🙂

img_1746

Curbura destinului

Demnitatea nu are legătura cu poziția socială a cuiva, sau cu starea materială atît ascunsă cît și afișată. Curburile imprevizibile ale destinului te proiectează în situații provocatoare și nedorite uneori. Ajungi în mijlocul lor prin nepricepere, prin orgoliu, prin prostie sau prin intenția ta bine planificată.

În toții dintre noi sălășluiește un mic diavol, pe numele său EGO… Pînă aici este în regulă… Performanța, excelența și succesul nu pot fi atinse fără ego…

Totuși inteleptii binevoitori – și aici mă refer in primul rînd la magii din vremurile de mult apuse, ne îndeamnă la cunoaștere… la GNOSIS…

‘Înțelepții’ pe un buget gras și contemporani cu noi totuși – sau cel puțin unii dintre ei, ajutați fiind de algoritmul stăpîn să ajungă în poziții de trend setter-i și “formatori de opinie” ne propun o acceptare necondiționată a tot ce ne spun cei din algoritm… Vai, dulce mai e fructul capcanei…

Consumați, consumați, consumați! Bang!

Iată, că țara mea a devenit brusc mare și largă… unde iți permiți iluzia respirației în voie și unde morfologia votațiunii zace în continuare în sarmaua cotelilor evlavioase prin bîlciurile populate de clismaticii spălați cu berea la kilogram sub calcîiele crăpate de dansul pe ritmurile taragotului ținut țanțoș cu spatele concav îndoit în speranța unui viitor mai bun…

Dar nu te amăgi… The song remains the same…

Doar cunoașterea îți conferă demnitatea… nimic altceva… doar cunoașterea… Poți? Chiar vrei eliberarea?

Theodore Roosevelt spunea undeva: fă tot ce îți stă în putiință, cu toate mijloacele tale și oriunde te-ai afla…

Asta ar fi ceva… ce zici?

Burghezul din Camelot

… din volumul SINGULAR

umilul solvabil este

labilul amabil

pentru stăpânul nou…

probabil

se linge bine asfaltul…

el este capul familiei…

folklorul mamii voastre de

koprofagi proletcultiști

iar în zare

accelerează emanciparea

pe

călcâiul femeilor

dezrădăcinate

în timp,

ce culeg zarzavatul

dintre blocurile ghetoului…

of, voi…

țâțoaselor stăpînițe…

cărnoase mirosuri

emiteți prin

feromonii procesați de

școlile unde

strămoșii mei burghezi

au bătut ultimul cui

în teracota pe care voi

vă întindeți rufele la uscat

multe nu v-au mai rămas

de făcut…

procreați-vă spiritul

ondulîndu-vă poalele

gemînd cu gindul la

taragot…

Oh, Camelot… departe ești

Dictatură în sinceritate, sau sinceritate în dictatură? Cum crezi că e?

Pămînturi Noi

Lăsați-mă să schimb ceva, primiți-mă în case,

De șapte zile sunt pe drum, aduc veștile de departe.

Vor veni și după voi cînd Soarele răsare,

Vînătorii neamului se văd deja în zare.

Pădurile deja ard în jur, cerul e însîngerat.

Dezastrul e în urma lor, sub Soarele întunecat.

Pămînturi noi vă așteaptă să le cuceriți,

Poveștile neamului să vi le amintiți…

Vegheați-vă copii să-și ridice lumea lor!

Lăsați în urmă casele, pămîntul și orașele.

Nu priviți înapoi, cu voi vor zbura amintirile.

Semnele Dragonului, ale Păunului și Lunii,

Luați-le cu voi, or ține piept furtunii.

Pămînturi noi vă așteaptă să le cuceriți,

Poveștile neamului să vi le amintiți…

Vegheați-vă copii să-și ridice lumea lor!

Muzica/versuri – AG Weinberger/BMI

Chitări, voce – AG Weinberger

Bas – Sebi Joó

Percuție – Gilberto Ortega

pamanturi-noi3.mp3

ABANDON

ABANDON
– cantată pentru un mic ansamblu și cvartet vocal –

I. Preambul

Am intrat în contact cu termenul din titlu la vîrsta mea de zece ani, în timpul procesului divorțului părinților mei… nu a fost o perioadă veselă, dar m-a întărit suficient de mult ca să pot bara, ocoli și rezolva provocările ce aveau să mă surprindă de-a lungul vieții.

În acel context de acum mai bine de 42 de ani cuvîntul abandon avea o conotație sumbră, ireversibilă, dură și plină de cruzime – cel puțin așa mi-a fost prezentat conceptul, adică cum își permite un părinte să-și abandoneze familia, copilul, echilibrul și bunurile dobîndite în comun pentru interesul lui personal ca să-și încerce să repare anumite lucruri din viața sa în detrimentul celuilalt – așa mi s-a prezentat starea de fapt în care mă trezisem brusc și rănit. Iar eu, copilul în această situație – am aflat mai tîrziu, am fost doar un puternic component din arsenalul de negoț pentru a obține cît mai multe de la cel ce își abandonează familia. Aceasta a fost descoperirea copilăriei mele care m-a ajutat să intru mai matur decît ceilalți în adolescență – pe cît de crudă, pe atît de revelatoare.

Situația în care mă aflam era una vulnerabilă și expunătoare. Nu-mi găseam locul și m-am închis în mine. După un an și jumătate de la pronunțarea divorțului alor mei m-am trezit eu însumi în plin proces de o anume formă de abandon, cînd negînd totul de acasă am fugit să-mi caut și să-mi inventez reperele existenței mele. De atunci mă preocupă și mă urmăresc obsesiv înțelesurile și conotațiile principiului abandonului. Pe parcursul existenței mele mi s-au relevat istoria, ideologia, filosofia și chiar moralitatea abandonului. Nu este chiar așa de rău cum s-ar putea să pară la o primă și superficială observare.

În cele ce urmează voi prezenta și analiza – prin suveranitatea garantată a subiectivismului și prin splendoarea beneficiului îndoielii – principiul abandonului prin cantata cu același titlu.

 

II. Argumente filosofice

Percepția larg răspîndită despre abandon este una pe cît de nepotrivită pe atît de falsă. Este de înțeles oarecum, dat fiind faptul că în general, chestiunile care vizează o calitate socială/umană, un model de comportament sau un principiu și nu se inscriu în discursul acceptat, promovat și legitimizat de așa zisul adevăr istoric – de multe ori încurajat și chiar impus de autorități cu diferitele lor scopuri, obiective, doctrine și dogme, beneficiează de un soi de rejectare și negare patologică din partea celor care se mulțumesc cu siguranța comfortabilă oferită tocmai de cei ce impun și formatează aceste adevăruri istorice.

În conformitate cu dicționarele acceptate, promovate și uzitate de comunitățile academice termenul abandon sugerează renunțare, părăsire, trădare, neîndeplinire – în general o atitudine, o acțiune sau un comportament demn de disprețul și de condamnarea societății. Așa o fi oare? Sau avem de a face cu o prejudecată strategic încurajată, ai cărei singur rol este de a atrage atenția de la uneltele eliberării spiritului uman?

Toată evoluția umană în această a cincea epocă culturală postatlanteană se datorează abandonului. Să ne gîndim doar la povestea mărului din Paradis. După ce s-a consumat fapta, omul s-a trezit brusc abandonat și alungat de forul tutelar și protector – drept pedeapsă pentru curioasa și inocenta sa nesupunere. De aici s-au generat toate complexele și frustrările fudamentale ale omului, care șlefuiesc și formatează existența noastră comună pînă în zilele noastre. Constatăm, că pentru o curiozitate, pentru un ludism inocent, pentru nevoia de gîndire progresistă, pentru o încercare de a învăța, de a îmbunătăți și pentru a evolua se impune un preț serios de plătit. Sub auspiciile învățăturii și experienței abandonului ne-am dezvoltat ca specie și ca societate. Datorită acestei paradigme suntem condamnați să ne naștem într-un cleștar spiritual/emoțional controlabil și manevrabil. De asta existăm în capcana matricei neuro-psihotice, iar prin acestea perseverăm relaxați, legitimați și argumentați în a ne distruge propriul viitor. Așadar abandonul s-ar putea să nu fie așa de rău cum s-a vrut să credem… probabil este un mod de eliberare, de scăpare de sub un anumit jug de natură socială, spirituală, economică, etc.

Exemplele despre folosirea abandonului ca drept unealtă sau șansă pentru eliberare sunt multiple în literatură, în filosofie, în arte și în istorie în general. Tema abandonului o regăsim în povestea lui Oedip, în Odysseus, Ariadna abandonata de Theseus, în Exod – povestea lui Moise, în Noul Testament Iisus este abandonat de discipolii sai, în Gilgamesh, în Mesterul Manole, în Faust, în lucrările lui Heidegger, în discursul lui Wittgenstein și Sartre, iar lista lungă poate continua.

Abandonul de obicei îi ‘lovește’ pe cei slabi, pe cei dependenți, pe cei mici și pe cei asupriți prin voința arogantă și crudă a celor puternici, iresponsabili, aventurieri, decizionali și bogați – conform discursului și intențiilor stabilimentului din totdeauna. Există mai multe tipuri de abandon. Există o diferență de percepție și de furie socială între abandonul unui copil și abandonul persoanei iubite într-un cuplu. Este diferită reacția publică în cazul abandonului politic/istoric versus cel sportiv.

Cu toate că abandonul în diversele epoci culturale capătă un tratament și înțeles diferit… asta se poate vedea prin reacția socială și prin comunicarea artistică ale epocilor și societăților respective. În reprezentarea mitologică și culturală cel abandonat devine eroul admirat și deținătorul unor rezolvări fundamentale istorice și sociale cu efecte atemporare.

Dar dacă abandonul este de fapt un pas necesar, o anticameră spre acel ‘portal’ care ne deschide calea spre eliberare și iluminare? Dar dacă abandonul face parte din acele ‘revelații’ care aduc schimbările fundamentale pe plan personal, sau într-o dimensiune mai largă istorică, de care se teme atit de mult orice stabiliment social/ politic/religios?

Abandonul, sau mai bine zis abandonarea este un concept filosofic existențialist prin excelență. Martin Heidegger și Jean Paul Sartre au dezvoltat acest concept urmînd drumul deschis de filosofii rebeli ai secolului al XIX-lea Soren Kirkegaard și Friedriech Nietzsche. Această abordare filosofică tratează condiția și evoluția libertății infinte umane fără implicarea vreunei autorități divine și omnipotente.

La originile lui existențialismul explorează experimentul liminal al anxietății, al morții și al nihilismului și se bazează pe rejectarea științei (în primul rînd neagă explicările cauzalității), astfel creînd condițiile adecvate pentru a înțelege natura umană în

puritatea ei, prin definirea de sine și celebrînd libertatea, alegerea și determinarea individului.

‘Omul este o pasiune inutilă’ – spune Sartre… cu toate că nu trebuie să fim întru totul de acord cu această concluzie, enunțul acesta ne invită totuși la o reflecție mai degajată și curajoasă despre esența lucrurilor. Gîndul lui Sartre lovește drept și frontal în edificiul bigotismului dogmatic pe care s-a clădit timp de 2 mii de ani conștința societății în emisfera nord-vestică.

Probabil epoca noastră al post-adevărului, cu schimbările ei pe toate planurile și în toate domeniile existenței noastre, ne va forța să nutrim și să dezvoltăm noi percepții și reacții, noi abordări psiho/sociale și noi coduri morale definitorii ineditei realități în care trăim deja. Provocarea este imensă, iar abilitatea noastră de a echilibra handicapul emoțional în legătură cu dezvoltarea tehnologică, cu care ne confruntăm încă de la începutul secolului al XX-lea, ne va dovedi și întări legitimitatea noastră existențială ca specie pentru viitor. Nimic și nimeni nu poate opri progresul. Suntem condamnați la evoluție…

 

III. Despre cantată

Termenul cantata a apărut în secolul al XVII-lea pe teritoriile italiene. Este un gen muzical scris pentru voce (sau mai multe voci), pentru ansamblu vocal (cor) și instrumente în diferite combinații și texturi timbrale. Poate să aibă o singură secțiune, sau mai multe părți, poate să aibă texte cu subiect epic, sacru sau chiar laic. Cantata era o evoluție firească și o înlocuire naturală pentru motet și madrigal, genurile vocale atît de populare ale Renașterii.

Înțelesul termenului cantata se tot schimba de a lungul timpului – de la madrigalul pentru o singură voce, particular începutului secolului al XVII-lea, pînă la polivocalul cantata di camera sau cantata di chiesa de la sfîrșitul aceluiași secol.

În epoca lui Bach (1685-1750) cantatele conțineau mai multe secțiuni, sau părți distincte și schimbări de tempo și modulări tonale. Imediat înaintea epocii lui Bach, mulți compozitori scriau cantate, care era un gen apreciat și încurajat în primul rînd de Biserica Lutherană. Se foloseau textele sacre și biblice, astfel cantatele serveau cu precădere în slujbele bisericești și în serviciul liturgic luteran.

Compozitori ca Dieterich Buxtehude, Christoph Grauptner, Gottfried Heinrich Stölzel sau Georg Philipp Telemann șlefuiau arta cantatei în epoca Barocă și astfel deschideau drumul pentru cel urma să domine viața muzicală lutherană pînă la mijlocul secolului al XVIII-lea, Johann Sebastian Bach.

În epoca clasică și romantică cunoaștem o literatură bogată a lucrărilor vocal/ instrumentale. Aproape fiecare compozitor marcant al epocii scria cantate, cu precădere pe texte sacre, dar cunoaștem cantatele seculare ale lui Anton Bruckner, Gustav Mahler, Felix Mendelssohn, Robert Schumann, Johannes Brahms, Hector Berlioz și Samuel Coleridge-Taylor.

În secolul XX și în epoca post modernă cantatele își pierd încet caracterul sacru/ religios/liturgic și devin din ce în ce mai libere ca formă și mai laice și politice ca exprimare. Compozitori ca Ralph Vaughan Williams, Arnold Schoenberg cu a sa Gurre-Lieder, Paul Hindemith, Anton Webern, Ernst Krenek, Hector Villa-Lobos sau Sergei Prokofiev au scris cantate definitorii pentru limbajul componistic reprezentat de ei.

La începutul secolului al XX-lea a apărut un interes major pentru cercetarea și identificarea moștenirii inepuizabile a muzicilor tradiționale. Evident că aceste preocupări au generat un bogat repertoriu muzical. Să gîndim doar la Bela Bartok, cu a sa fenomenală Cantata Profana, bazată pe două colinde românești.

În epoca modernă și post modernă o serie întreagă de compozitori importanți au scris cantate. Cunoaștem lucrări de la Krzysztof Penderecki, Daniel Pinkham, Earl Robinson, Ned Rorem, William Schuman (A Free Song), Roger Sessions, Siegfried Strohbach, Michael Tippett și Kurt Weill.

Cantata contemporană cunoaște o dezvoltare și o evoluție surprinzătoare – pe de o parte rămîne fidelă mesajului religios/liturgic, dar pe de altă parte își face locul în arsenalul din ce în ce mai numeros și șocant al expresivității muzicale actuale.

Lucrarea Abandon se înscrie în cea din urmă categorie.

 

Din motive tehnice în audiția de mai jos partea vocală se prezintă cu timbralitatea pianului.

Textul care a generat muzica:

Lacrima curge grea, plînge și inima, Prin noi la voi sosește,
cerul se veștejește…

Ne cucerește, ne amăgește… Crunt…
Abandon !

Trezirea netezește inima mea, Calcă strîmb…
Delir…
Vorbe-n vînt, șoapte-n gînd,

La amurgul zilei
se deschide calea spre
lumi de vis… intrînd în adînc..

Abandon !

Limpezimea apei strălucește printre crengi, iar dintr-odată te atinge, te cuprinden-jur cu alint, dor de vînt… în zbor plîng…
În zbor…

Vrînd…

 

Audiție plăcută !

 

Epigonului meu

Te păcălește
iluzia creșterii…
Revino-ți firesc,

Desăvîrșirea?
Oh, ce flagel distractiv,
vedea-te-aș prin ea…

Iar pentru mine,
doar pentru că exiști în paralel
și ca să nu-ți aduc jignire –
nu-mi rămîne decît să-mi frînez caleașca…

Pasul nu ești în stare să-l ții…
drept urmare oglindirea mea în ochii tăi
devine doar un leac de surogat pentru care
merită să-ți ridici paharul prin beția
neîmplinirii eterne infectînd prin preajmă
cu notele tale fără poveste…

Lasă-te păcălit… măcar îți alină din durere

 

http://www.libris.ro/singular-lamentari-observatii-studii-poezii-si-LIB978-606-8814-32-2–p1163266.html

Cu ‘Mighty Business’ în jurul lumii

In noiembrie 2015 a apărut albumul ‘Mighty Business’ – o selecție dintr-un concert de-al meu încă de prin 2009, de la Hard Rock Cafe din București. Cu toate că este un material vechi – nici măcar formația care m-a acompaniat nu mai este același – totuși, printr-o gestionare corectă și profesionistă a potențialului de marketing albumul pătrunde din ce în ce mai mult în circuitul mondial de radiouri/podcast-uri/blog-uri care se ocupă de Blues Music. Este un fapt îmbucurător și onorant…

Succesul acestui album se mai poate urmări prin recenziile extraordinare din jurul lumii, scrise de jurnaliști muzicali cu o vechime și experiență considerabilă.

Mă întreb pe bună dreptate, oare de ce nu s-a scris nimic despre ‘Mighty Business’ în presa  de specialitate din România? Din fericire mass media domestică nu duce lipsă de publicații online, bloguri, podcast-uri, rubrici muzicale prin cotidiene sau reviste… Cu toate că am trimis la majoritatea celor care comentează fenomenul muzical în țara mea, nu a scris sau nici măcar nu a pomenit aproape nimeni – dintre cei ce se consideră jurnaliști muzical – despre ‘Mighty Business’ – cu excepția lui Iulian Ignat de la Formula AS și Andrei Partoș într-una din emisiunile lui de la Radio Actualități …

Este oare abandon? Sau poate prejudecată… sau chiar răutate? Sau poate pur și simplu indolență? Hm… pentru mine răspunsul este clar de vreo 35 de ani deja… se pare că nu este ușor să exist în vîrful conjucturii pe care l-am creat… mă mai și cheamă cum mă cheamă…

Recenzii Mighty Business – pentru vizualizarea recenziilor faceți clikc pe link-urilel din text – vă vor direcționa automat la recenzia dorită

Mighty Business_Cover 1

Preambulul frustrării

În spațiul nostru geo-social-istoric există o multitudine de concepții naive și greșite despre Blues și Jazz. Aceste muzici generează închipuiri, frustrări și complexe în rîndurile celor care dintr-o nevoie egocentristă doresc să-și declare disocierea de o lume în care nu se simt în largul lor. Nu este nimic de condamnat în asta – dacă citești acest text, probabil te simți parte cumva din această categorie, sau ești înrudit într-un fel sau altul cu aceasta…

Marea majoritate a ”pricepuților” nu are nici cea mai vagă idee de originile acestor muzici, de tradiția, de motivațiile reale și de impactul acestora asupra evoluției sociale și civice. O și mai mare majoritate nu a fost niciodată pe meleagurile de origini ai acestora și nu a avut contact direct cu cei ce o practică… ”pricepuții” comit o farsă cînd „povestesc„ ceva – de obicei la un pahar de vorbă – despre care doar din auzite au aflat cîte ceva… astfel distorsionează – imoral și lipsit de etică – realitatea. Doar foarte puțini dintre noi am trăit autenticul acestor muzici din prima mână… Dacă mă gîndesc bine, o parte a omenirii a mai avut o astfel de experiență – la o scară mult mai mare, evident – cînd și-a clădit un întreg sistem dogmatic bazat pe poveștile folclorizate ale unor evenimente care se întîmplaseră cu 2 milenii în urmă… atunci, acolo în Sion… Dar creduli au fost, sunt și vor fi pînă la sfîrșitul timpurilor…

Știm foarte bine, că în epoca comunistă s-au adunat colecții fabuloase de cărți, filme, discuri, benzi de magnetofon, reviste în casele intelectualității și a celor care nu se identificau cu valorile propagate de regimul odios. Este cunoscut faptul, că în diverse puncte ale țării erau locuri preferate de întîlnire a celor care încercau să trăiască după valorile libertăților închipuite și să-și manifeste disocierea socială și uneori chiar ideologică. Astfel de locuri erau la Lacul Sf. Ana, la Sibiu în timpul Festivalului de Jazz, la Costinești, la 2 Mai, la Sovata, în cabana de la Bîlea Lac, în Băile Felix, la Oradea în cadrul Cercurilor literare (”Ady” și ”Iosif Vulcan”), în București în Club A – în mod cert erau mult mai multe puncte de întîlnire de acest gen, eu le-am enumerat doar pe acelea unde am fost și m-am implicat… S-au format mici comunități, s-au legat prietenii, amiciții, chiar relații de dragoste de durată…

Ca în orice comunitate evolutivă au apărut printre noi oportuniștii și evident securiștii turnători… știu asta din dosarul meu de urmărit, care avea numele de cod ”Vandalul” – așa m-au denumit autoritățile între 1986 și 1989, timp în care am fost îndeaproape și atent monitorizat de securitate. Unii dintre filatorii mei sunt încă activi și în momentul în care scriu acest text (iulie 2016)… poate unii dintre ei sunt infiltrați chiar în show business. Nu m-ar mira, ținînd cont de blocajele inexplicabile de care încă mă mai lovesc… pare-se că nu se va termina niciodată corvoada aceasta jenantă și nedemnă…

IMG_2810