Singular AG

personal and private

Category: Uncategorized

Ridicolul lucrativ

Cîndva am fost idealist… am vrut să văd frumusețea în breasla/lumea mea… acum în schimb, văd doar adevărul…

Cînd lucrurile se încurcă și se suprapun ca mîlcul din mlaștină, formînd un ghemotoc îmbîrligat, atunci poate ar fi de preferat să aplici soluția ingenioasă al lui Alexandru cel Mare, care a tăiat în două celebrul nod gordian cu sabia sa… altă soluție oricum, nu prea mai ai la dispoziție.

Ca să înțelegem natura și funcționalitatea profesiei noastre de artist – fie independent sau bugetar, este indicat să ne înzestrăm cu o gîndire care să creeze capacitățile de a găsi soluții coerente și eficiente pentru rezolvarea problemelor specifice, care apar în fluxul nostru existențial atît de expus vulnerabilităților de diferite feluri. Fără aceste capacități vom fi sortiți evoluțiilor inconvenabile nouă și vom lipsi de la masa negocierilor unde se discută/hotărește tocmai soarta profesiei noastre de către exploatatorii noștri. Pragmatismul nemilos al realității ne va confrunta permanent cu idealurile și închipuirile noastre cultivate – de multe ori naive – despre importanța și funcția socială în domeniul divertismentului și artei. Doar cei ce își calibrează și înțeleg corect poziția lor în hora socială își vor putea asigura supraviețuirea și chiar dezvoltarea pe viitor. 

Observ cu o oarecare consternare și dezamăgire haosul terminologic, lacunele de educație și de exprimare, nivelul capacității de a înțelege și procesa informațiile și apetitul de înverșunare în care se pierde o mare parte a colegilor, a specialiștilor și a publicului. Mi-a luat ceva timp – recunosc – să accept starea de fapt în această privință. Nu-mi explic nici acum… o fi vorba de o delăsare boemă, sau o duc chiar așa de bine colegii de breaslă, sau poate e un dezinteres cool și blazat la mijloc, sau e posibil să fie vorba despre un retard social generalizat? Oricare ar fi motivul pot afirma liniștit, că ieșirea din acest vacarm narativ va fi una lungă și anevoioasă. Multă maculatură se va dilua prin neputința intrinsecă a genezei falsificate pe care s-a clădit conștiința colectivă în general și dialectica mentalității breslei mele în particular.

Intențiile lăudabile și de bun simț – care au început să se contureze în ultima perioadă prin diferite petiții și dezbateri, dorind organizarea unei forme de reprezentare profesională și protecție socială pentru breasla artiștilor independenți, se împotmolesc la fiecare pas oficial asumat de către inițiatori. Fiind direct interesat de subiect, dar deocamdată stând deoparte și observând de pe tușă evoluția lucrurilor, mă întreb: de ce oare? 

Am scris despre aceste motive într-un articol/studiu de acum cîteva luni, unde am făcut o analiză antropologică a mentalității și atitudinii colective care guvernează comportamentul și capacitatea decizională a comunității artistice în general și celor independenți în particular.

Speța este mult mai complexă însă, avînd multiple ramificări istorice, sociopsihologice, economice și sociale. Să aruncăm o privire la factorii (ele fiind rezultatul experienței, observațiilor și percepțiilor mele îndelungate) care blochează acești pași… care sunt aceștia, de unde izvoresc și în ce fel ne incurcă lucrurile? 

  1. Calitatea umană autohtonă caracterul individului din ‘bazinul uman’ existent – respectînd și apreciind excepțiile de rigoare – este produsul unei narative istorice și sociale înghețate încă din epoca fanarioților. Se dovedește superficial, complexat, arogant, fudul, delăsător, leneș, mincinos, laș, trădător, corupt, dar vesel și jovial. Acest bazin uman este beneficiarul devenind de-a lungul timpului chiar generatorul – unei mentalități ticăloase, vanitoase și lipsite de o dimensiune istorică competitivă. În esență nu s-a schimbat mai nimic în psihologia și discursul existențial de la mijlocul secolului al 18-lea. Vrem sau nu, acceptăm sau nu, cu toții ne scăldăm în acest ‘bazin uman’ din care sunt aleși decizionalii care sunt investiți cu puterea executivă, de care depind multe aspecte ale societății în care trăim. Calitatea umană este, poate cel mai important factor în componența decenței și iată, că tocmai lipsa ei stă în calea firescului.
  1. Educația – nu mă refer neapărat la studiile de specialitate – cu toate că acestea sunt extrem de importante și utile, dar nu sunt o condiție a reușitei comerciale în profesia noastră – ci mai degrabă la cei șapte ani de acasă. Principiul guvernator al omului educat și bine crescut este bunul simț, care generează amabilitate, respect și acceptarea întocmai al celuilalt. Lipsa acestor atribute duce la o stare isterizată generală a conștiinței colective, care își pierde orice fel de control cognitiv în gestionarea evoluției proprii impusă de fluxul istoric, de care nu se poate dezice.
  1. Discursul public general – societatea contemporană este produsul și totodată victima unei narative toxice propagate și promovate din mijlocul anilor ’60 al secolului XX. Trebuie menționat faptul, că din 1958-59 în România se simțea o oarecare detașare ideologică și culturală de la doctrinele lui Andrei Zhdanov – celebrul și temutul ideolog cultural al lui Stalin. S-a instaurat o relaxare și o deschidere în relațiile culturale cu vestul Europei. Pe atunci orașele țării se mai bucurau de moștenirea civică a nobilimii și burghezimii cultivate și educate, ce avea încă putere și influență asupra comportamentului și discursului social echilibrat, sănătos și transparent. Lumea își cunoștea și își accepta locul în societate, fără sincope și fără aroganță. Schimbarea de paradigmă de comunicare coincide oarecum cu apariția lui Ceaușescu în 1965 și trecerea de la republică populară la republică socialistă. În 1966 apare celebrul Decret nr.770, iar împreună cu el apare generația decrețeilor, care în anii ’90 preia masiv discursul public din politică, din viața socială, din teatru/film/literatură/divertisment și din mass media. Cultura corporatistă (această nouă manifestare a sclavagismului), progresul tehnologic, dizolvarea sistemului educațional și alunecarea societății spre consumatorismul atotputernic au generat apariția unui limbaj de lemn, gol și lipsit de substanță, care la rîndul lui a generat gîndirea de lemn și analfabetismul funcțional. Iar sub auspiciile egalitarismului agresiv de toate tipurile alunecăm ușor spre teroarea libertății, iar existența socială fără ordine și ierarhizare sacră evident ne va duce direct la libertatea terorii. Acest tip de gîndire/atitudine/mentalitate – prin care urăști totul înainte să afli despre ce urăști de fapt – domină deja de vreo 20 de ani discursul public colectiv, alterînd gîndirea, gramatica, semantica și morfologia limbii, iar din asta rezultă capacitatea decizională compromisă la fiecare nivel al societății, care – cum putem observa zi de zi – ne influențează existența în mod dramatic și ireversibil. Din cauza unui asemenea discurs generalizat nu este de mirare, că informațiile, situațiile și soluțiile vieții sunt deturnate și blocate prin fascismul indolenței, acesta fiind lipsit de orice fel de ideologie, sau doctrină, devine probabil cea mai periculoasă manifestare a fascismului… În cotidian experimentăm o conjugare pronunțată a acestei atitudini în toate aspectele vieții, îmbrățișată cu entuziasm și elan tineresc de anumite produse mass media, opiniatori, unii politicieni, trend setter-i, influențatori, comentatori și evident de reporterii noștri de divertisment cu sensibilitățile lor izvorîte dintr-un diletantism jenant, generînd un haos cultural propulsîndu-ne departe de echilibrul demn al firescului.                                                                                                                                                                                                                                                                                                   
  1. Lipsa surserol de demnitate – orice națiune se formează în jurul unor idei abstracte care au capacitatea să genereze simțul apartenenței, a demnității și a mîndriei. Aceste idei pot avea diferite surse, diverse manifestări și o multitudine de nivele de penetrare în textura cognitivă a societății. Totul pornește de la legenda genezei unei națiuni. Autenticitatea și probitatea unei astfel de legende este garantul credibilității cumulului de componente din care izvoresc valorile fundamentale care nasc, coagulează și întăresc o națiune.  Eu unul nu am observat/sesizat/experimentat nimic din cele mai sus menționate în ultimii 30 de ani…
  1. Capcana bigotismului spiritual – exagerările de orice fel sunt dăunătoare, contraproducitve și jalnice. Într-o societate care alunecă spre un fundamentalism latent orice interacțiune umană, sau instituțională este influențată de iluzia superficială a unei narative facile. Iar prin asta etica existențială și empatia socială va suferi întocmai degradarea – împotriva căreia se organizează și acționează. Ce ironic și trist… Un astfel de discurs generalizat creează cultura abandonului și a negării de sine, care se mainfestă prin degenerarea calității umane. 

Cu toții ne bălăcim în acest fluviu improbabil care încă nu și-a găsit matca firescului. Of of of…

M-ar liniști oarecum ideea să aflu că undeva în munți, într-un bunker bine păzit și izolat, un grup restrîns de oameni bine selectați și instruiți își freacă mîinile amuzîndu-se copios uitîndu-se pe ecranele uriașe din dotare la întîmplările – generate și arhitecturate de ei însiși – din țara mea. Asta ar însemna că există totuși o noimă și o logică în tot ce se întîmplă în jur. Asta ar însemna că există o strategie, o gîndire, o planificare cu viziune care va duce la o desăvîrșire oarecare… Dar mă tem că nu e așa… Regresia socială vine dintr-o inerție blazată și moștenită de multe generații, fiind implementat în codul genetic al nefirescului pe aceste meleaguri.

Suntem oare expuși dictaturii ridicolului lucrativ? Sau poate se dezvoltă în noi lucrativitatea dictaturii ridicolului… sau poate ne amuză ridicolul dictaturii lucrative? Poate ne încearcă ridicolul lucrativității dictatoriale… sau dictatura lucrativității ridicole? Vă rog să alegeți ! În rest să ne vedem cu bine… că de păcălit v-ați lăsat de mult, nădăjduiesc respectuos… 

Patricia

Aseară m-a sunat Patricia și mi-a povestit despre divorțul ei recent. Nu m-a impresionat și nici nu m-a mirat întâmplarea, cunoscând-o prea bine, mă așteptam oarecum la acest deznodământ. Nu prea am luat-o în serios niciodată… sunt obișnuit cu aceste descărcări emoționale – ușor isterice – ale ei. Mă uimiseră însă un singur lucru – mi-a vorbit parcă noi doi am fi încă implicați cumva în relația noastră de acum 16 ani… Ce s-o fi întâmplat în mintea ei? Poate chiar așa o fi… și nu-mi dau eu seama? De asta mă simt oare atît de rătăcit și vulnerabil de atunci?

Oscilam între Las Vegas, Seattle, Lausanne și Nashville la începutul mileniului nou… Lucram la un material discografic, pe care urma să-l înregistrez în The Music City… Călătoream mult… Era mijlocul lui octombrie, iar eu așteptam liniștit și retras într-un bar lăturalnic zborul meu pe McCarran, la o bere. Se așează nu departe de mine o fată agitată, neîndemânatică și ușor hăbăucă. Se tot uită în stânga-n dreapta, cotrobăie în permanență prin geanta ei – ce o fi căutând oare? La un moment dat mă trezesc cu rujul ei la picioarele mele… îl ridic și mă îndrept spre ea să i-l dau… Au trecut cîteva secunde bune pînă ce m-a observat întindu-mi mâna spre ea… și atunci brusc, parcă s-a oprit timpul din jurul nostru. Amândoi eram străpunși deja de culpabilitatea dulce și sacră. Ne-am predat instant, ne-am găsit… ne-am regăsit de fapt, pierdîndu-ne printre hormonii celuilalt…

Era aceea întîlnire instantă și fabuloasă care pur și simplu te subjugă și te cuprinde. Cînd măruntaiele ți se pun în mișcare, cînd simți cum atomii ei se contopesc cu ale tale, cînd tot ce-i în jur pierde contur și nu mai contează absolut nimic ce nu suntem ’noi’… ne aflam în mijlocul unui cutremur arzător și nu ne mai păsa de nimeni și de nimic… Coincidența sau providența a făcut să ne urcăm amândoi în avionul de Seattle.

Eu aveam un mic apartament in Auburn – așezare urbană la jumătatea drumului dintre Seattle și Tacoma… nu am mai ieșit din casă 4 zile… amândoi am intrat într-o paranteză existențială și ne-am aruncat în îmbrățișarea inconștienței carnale… am ars, ne-am topit, ne-am sufocat, am renunțat, ne-am reclădit, ne-am amăgit… Miercuri dimineața trebuia să plec deja, eram epuizat și rușinat… aerul rece mi-a înghețat cearcănele decadenței și a euforiilor recente… eram amețit de la amestecul indecent de alcool și cocaină, mă simțeam zombificat și expulzat din confortul demnității… Cum voi prelucra oare întîmplarea asta? Ne-am revăzut joi seara, în Seattle… la ea acasă…

Patricia avea 36 de ani, tenul măsliniu, statură medie, puțin plinuță, glezne superbe și ochi mari și negri, nefiresc de pătrunzători, în care se oglindise toată tristețea și suspiciunea ancestrală a neamului ei… Era cherokee… Nu prea știam cînd se uită la mine sau cînd privește în depărtare. Simțeam cum levitează în brațele mele… mă săruta și mă iubea cumva de dincolo… din acel dincolo, unde puțini au șansa să pătrundă… Patricia radia un soi de spiritualitate erotică primară… greu de pus în cuvinte… Vindea și prezenta cosmetice online, pe un blog… avea tot timpul din lume pentru mine… mă seca, mă epuiza, mă consuma, mă savura, mă mușca și mă înconjura cu toată ființa ei… nu am mai simțit pînă atunci așa ceva… M-a făcut să văd acea linie suavă care desparte realitatea de tărâmul viselor astrale… tot aștept să mă mai cuprindă acel fior, dar se pare că așa ceva ni se dă o singură dată… acest fior este acel tren, care doar o dată se oprește pentru noi în acea gară…

În adolescența mea timpurie aveam un vis care tot îmi apărea de cîteva ori… același… devenise obsedant deja… stătea în poziția lotusului în fața mea o indiancă – probabil cherokee, după împletirea părului și după forma alungită a feței ei luminoasă și pașnică. Doar stătea, nemișcată și zâmbea cu ochii ei imenșiși strălucitori… ceva mai frumos eu nu am văzut… mă simțeam acasă, mă simțeam acceptat și protejat… Ce o fi însemnând asta? Ce mesaj trebuia să înțeleg de aici? Răspuns clar nu am nici azi, dar simt visceral că am o legătură organică cu călăuza mea din vis. Viața mea de atunci încolo însă a fost profund marcată de indianca mea… pe ea o căutam în fiecare femeie cu care am avut de-a face… nu am găsit-o… pînă la Patricia…

Există femei care își fac ambiție din a submina demnitatea bărbatului și astfel să pună stăpânire eternă pe el. Acestea își hrănesc orgoliile din a se edifica dintr- un complot imaginar împotriva speciei bărbătești. Am avut nenorocul pînă acum să mă îndrăgostesc de femei nepotrivite mie. Oare ce lecție îmi dă Universul prin asta? Cum ar trebui să mă raportez la pățaniile mele, nefericite uneori? În marea parte a relațiilor mele m-am simțit folosit, uzitat și păcălit de specimene parazite și vampiroaice energetice, dar iată-mă… nu mă opresc… nu mă pot opri… tot caut și caut convins fiind de certitudinea care încă de dincolo a fost programată in biosul meu… Nu accept ideea să nu mă pot dizolva în ancestralul erotic și etern cu deținătoarea celeilalte jumătăți a entității mele.

Telefonul Patriciei m-a tulburat… recunosc. Simțeam nevoia să mă văd cu ea, o doream, sorbeam fiecare cuvînt al ei cu sațietatea adolscentului onanist și neinițiat încă. Ezitam și mă zvîrcoleam… dar se pare că lenea, lașitatea sau poate chiar înțelepciunea m-au făcut să nu o mai caut… Viața mea, oricum prea complicată și zăpăcită nu mai poate gestiona încă o alungită transoceaniadă erotică.

G-d speed Pat!

Zurgălăi fără sanie

”Ceea ce am făcut pentru noi înşine moare o dată cu noi; ceea ce am făcut pentru alţii şi pentru lumea întreagă rămâne şi este nemuritor.” – Albert Pike

Am avut deunăzi o discuție tulburătoare cu un tînăr admirabil – pe care îl cunsoc bine încă de la naștere și care se află la începutul incertei sale aventuri existențiale… ce idilic, ce înduioșător… putem spune. Evident, nu e vina lui că face parte din generația rătăcită a milenialilor, cu toții am avut la vremea noastră urcușuri și coborîșuri în procesul de adaptare la contemporaneitate…

Este chipeș, talentat, educat, cult, ambițios… se bucură din plin de descoperirea sinelui aruncîndu-se în diversele vîrtejuri ideologico-emoționale… dar cine nu făcea asta sub tutela frăgezimii vîrstei inocente, cînd se deschisese portalul către sine? 

În temperatura dinamicii schimbului nostru de idei, la un moment dat tînărul m-a surprins cu enunțul șocant și a exclamat cu o ușoară înverșunare: ’vremea generației voastre s-a terminat !’… Brusc s-a făcut liniște între noi… secunde lungi am stat așa… De-a lungul vieții mele am învățat bine să-mi ascund durerile, nedumeririle… nu mi-am arătat nici de data asta surprinderea amară, cu toate că mă simțeam trădat și abandonat… dar nu e nici prima, nici ultima experiență de acest fel… sunt prea versat deja, să mă las copleșit de așa ceva…

M-a pus pe gînduri însă siguranța, agresivitatea și convingerea cu care mi-a comunicat enunțul. Poate are dreptate totuși acest tînăr admirabil…

Ceea ce spune el nu e nou… îmi aduc aminte cu nostalgie de atitudinea mea la acea vîrstă de 24-25 de ani… parcă eram la fel de ‘rebelios’ de sigur pe mine și de viitorul meu… eram arogant, eram plin de mine… mă înfruptam din belșug din cupa reușitelor timpurii, eram lăudat, eram curtat… părea că am ajuns pe tărîmul viselor mele idealiste… nu aveam de unde să știu eu pe atunci că Succesul doar îmi înaintează încrederea lui și o să-mi trimită factura mai tîrziu, cînd nici nu mă aștept… de atunci am învățat, că succesul este cel mai mare dușman al omului… îl izolează, îl însingurează și la urmă își cere tributul fără milă într-o formă, sau alta…

M-am născut în ultima treime a perioadei culturale care a definit practic întregul secol XX. – în modernism. Era ultima epocă culturală avînd un filon și o ideologie guvernantă (de stînga, cu precădere – dar nu numai), care avea capacitatea să-și dezvolte – aproape în fiecare decadă a secolului trecut – cîte un curent artistic/social/istoric. Efervescent și bogat prin conținut și printr-o ținută morală consecventă modernismul a eșuat totuși, prin propria suprasaturație. La începutul anilor ’80 fără să vrea, s-a golit de verb, de putere de convingere și de sens. 

A îmbătrînit oare, sau a fost deturnat de intențiile unor interese necunoscute deocamdată? Cert este că atunci a început epoca post modernă. 

Se cutremura echilibrul narativei stabilizate și a început să fiarbă ceva. Postul MTV și-a pornit cariera declarativă de schimbare a paradigmei – Video kills the radio star, de fromația The Buggles – țineți minte? Lumea era preoucaptă de războiul irano-iraqian și cel sovieto-afgan, Ronald Reagan a fost ales cel de al 40-lea Presedinte al SUA, Gorbaciov se întîlnise cu Papa Ioan Paul al 2-lea, au început schimbări sociale esențiale, care au dus la prăbușirea Cortinei de Fier, iar prin asta s-au eliberat energii, idei, tipologii și fuziuni nebănuite răspîndite prin noua evanghelie – internetul. Ceața anilor ’90 s-a ridicat abia în pragul mileniului nou… mai țineți minte isteria y2k? Iar după anul 2000 am trecut în epoca post adevăr – puteai să devii președinte de țară cu niște mesaje pe twitter. Lumea s-a întoxicat cu fake news și nu-și mai vedea nasul de aroganța influencer-ilor, care sfătuiesc, consiliează, propun, prezintă, testează și arată adevărul momentului. 

Conștiința omului epocii moderne, codul lui valoric, etic și moral, estetica și sensibilitatea lui se pare că sunt depășite de evoluția tehnologică, care democratizează (prin urmare diluează) accesul la actul de creație, la care pînă nu demult doar prin inițiere, educație și vocație asumată putea să se ajungă. În esență nu e nimic rău în asta, ba dimpotrivă – evoluția poate fi benefică… dar pentru gestionarea ei e nevoie de mult mai mult decât intenție și bucuria inocentă a unei jucării noi…

Ușor ușor se dezvoltă cultura negării. Nici nu mai contează ce e de negat, important e să se nege… e cool și hip… altfel ce vor zice prietenii, nu-i așa? Emoția preia locul pragmatismului… De aici e doar un mic pas spre anarhie și dezintegrare – atît personală cît și socială. Iar experților în manipulările financiare și sociale le vine foarte ușor să speculeze hiatusul existențial generat de disonanța cognitivă a milenialilor și să încurajeze denigrarea trecutului, indiferent ce ar însemna asta… 

Iar în prezent suntem îmbrăcați în cămașa de forță a unui tip de liberalism degenerat, care deja își devorează intestinele zvîrcolindu-se în propria capcană întinsă prin aroganța naivă a păcălitului globalist. Ne îndreptăm cu pași repezi spre fascismul indolenței, al cărui amfitrioni și pioni utilizați – fără voia voastră, desigur – sunteți chiar voi, generația milenialilor.  

Dar nu, dragul meu interlocutor tînăr și admirabil… vremea generației mele nu se termină! Nu are cum… pentru că stă pe un fundament solid și moral, care are capacitatea să continue să paveze drumul pentru generațiile viitoare… iar tu gîndește-te dacă generația ta va fi în stare să pună ceva în loc. E ca o ștafetă evolutivă… în rest e doar zgomot de zurgălăi fără sanie

Te și vă îmbrățișez cu gînduri bune… 

Concluzii despre sine

#15 Despre ocolirea capcanelor și despre disocierea asumată de UPRT-iști (adică uneltist/prost/rău/ticălos). Împlinirea și succesul este iritant pentru mulți, în același timp este extrem de greu de dus pe spinare, fără să colapsezi… Doar suveranii au capacitatea să creeze conjuncturi și să definească ideologii prin care trec mulți și din care profită și mai mulți… Eu m-am născut suveran… Competiția este deschisă… încercați… aștept…

În rest totul este liniștit și comform planului…

… de vorbă cu Silviu Munteanu, de la Radio 7 – februarie 2020

Despre cei 35 de ani, viniluri, limbi vorbite si GringoTronic

#14 Cunoașterea, educația și identitatea îmi sunt compasul în labirintul acesta căptușit cu fascismul indolenței… dar prin întoarcerea în sine devin ușor propria-mi apologie suverană a epocii moderne, din care mă trag… doar asta mi-au mai rămas: compasul și apologia nostalgiei…

… de vorbă cu Silviu Munteanu, de la Radio 7 – februarie 2020

Despre chitări în 8 minute

#13 Despre alchimia chitărilor mele cu franchețea asumării de sine, necondiționată și suverană… între timp am aflat că ‘ash’ este frasin 🙂

… de vorbă cu Silviu Munteanu, de la Radio 7 – februarie 2020

De la Keith Richards la jacuzzi din rider

#12 Despre cum poți pierde firescul lucrurilor încrezîndu-te în samsarii părerologi și atotștiutori… că se pricep la toate, nu-i așa?

… de vorbă cu Silviu Munteanu, de la Radio 7 – februarie 2020

Colegi de trupă, Las Vegas, amintiri

#11 Despre colegialitatea din SUA și despre complexele de inferioritate ale unor ‘big shot’ promoteri din România… unde selfie-ul cu headliner-ul internațional este mai important ca orice…

… de vorbă cu Silviu Munteanu, de la Radio 7 – februarie 2020

Atestatele pentru organizatori

 

#10 Despre ticăloșia frustă a brutelor din preajma noastră și despre bîlbele constipate ale breslei…

… de vorbă cu Silviu Munteanu, de la Radio 7 – februarie 2020

Ordonanta 21/2007 capitolul VI

Cum te duc 35 de ani prin business la bbq cu BB King

#9 Despre viziunea asumată și pusă în practică cu dexteritatea stăpînirii de sine… pentru că nu am făcut, nu fac și nu voi face nimic fără să am un plan care să mă ducă la desăvîrșire…

… de vorbă cu Silviu Munteanu, de la Radio 7 – februarie 2020