Răbdare, încredere și tihnă. Acestea sunt cele trei cuvinte care definesc principiile și convingerile care îmi guvernează deciziile, conduita și la urma urmei întreaga mea existență. Colaboratorii mei, indiferent că îmi sunt apropiați sau doar conjuncturali, cunosc bine aceste mici detalii, pentru că înainte să începem orice demers organizez câteva sesiuni de discuții pregătitoare, în care le comunic clar și răspicat acești trei piloni fundamentali și edificatori pentru mine. Întotdeauna înaintez încrederea mea necondiționată tuturor care primesc acces în cercul meu, sperând că am de a face cu oameni maturi și stăpâni pe propriul lor discernământ. Din păcate mă înșel din când în când… și nu sunt singurul.
Micimea umană, dimensiunea socială și frustrarea izvorâtă dintr-un blocaj dialectic generează incapacitatea cultivării unei existențe cu rost. Cei ce sunt captivii acestei capcane se păcălesc pe sine și prin asta – voit, sau nevoit – păcălesc pe ceilalți. Lacunele culturale și lexicale amestecate cu ambițiile poziționării cu orice preț pe scara socială fac din acești jalnici parveniți niște figuri lipsite de autenticitate și profunzime, care își conturează identitatea prin eforturi artificiale și superficiale, care trăiesc încărcați cu o eternă sete de răzbunare și guvernați de înverșunare pe care o aplică împotriva oricui, care nu se înscrie în profilul promovat de noua narativă globalnică. Este foarte greu de combătut acest deziderat. Cei ce încearcă totuși, devin stigmatizați, izolați și batjocoriți de ceilalți. Nu sunt obișnuit să trăiesc în frică, nu sunt obișnuit să fiu cu ochii în patru. Îmi lipsește acest mod ușor paranoic de autoapărare. Pot accepta cu ușurință și curiozitate orice manifestare culturală, umană, cognitivă diferită de a mea. Sunt deschis, pașnic și relaxat. Da, poate astea sunt câteva dintre punctele mele slabe, dar nu pot și nici nu vreau să-mi pierd relaxarea, discernământul și jovialitatea. Da, știu că sunt dintr-un alt film, știu că sunt atipic și diferit. Am principii și convingeri puternice, care de-a lungul existenței mele niciodată nu m-au trădat. Oamenii în schimb, da…
Epoca culturală pe care o traversăm este dominată de o narativă colectivă inspirată din atitudinea defensivă a celor care suferă de diferitele tulburări psihosociale și istorice, atât de populare și la modă. Iar discursul lor în raport cu exteriorul se transformă în ofensiv, agresiv, ridicol, fără argumentări serioase și fără noimă. Validarea acestei narative este asigurată tocmai de indolența, lașitatea și neimplicarea celor care se simt ofensați – într-un fel sau altul în urma acestui discurs social. Iar dacă cineva observă, se opune sau chiar se izolează luând măsuri de autoapărare, acesta devine brusc inamicul devorat prin bârfele motivaționale și încurajatoare prin cafenelele conectate organic de rețelele de socializare, bucurându-se de imersiunea sinelui în fascismul indolenței cu atât aplomb și naivitate.
Normalitatea a devenit volatilă și schimbătoare, impunând dictatura majorității în spiritul diferitelor Declarații ale Drepturilor Omului, apărute în utimele 200 de ani. Filonul bunului simț și virtutea binelui comun au pierdut teren în fața paradigmei zombificatoare generalizată. Dacă majoritatea este sărită de pe fix, atunci în spiritul sacrei democrații – evident – săritul de pe fix devine normalitatea…
Ne-am obișnuit ca filozoful, clerul, scriitorul, artistul sau opiniatorul să analizeze și să ofere soluțiile la toate problemele societății și în numele sacrei democrații să promoveze subminarea autorității prin tâmpirea civică, confundând pragmatismul sănătos cu populismul. Parcă disciplina și respecatarea regulilor ar fi ceva demodat și inutil…
Vocalizele din vizuina propriei capcane existențiale și răsfățul oferit de absolut toate orânduirile politice, intelectualitatea prin exasperarea aroganței sale a reușit să sugă puterea vitală din societate și să creeze cărările de comunicare spre capitularea necondiționată. Incapacitatea acesteia de a influența sau de a aduce schimbări pozitive în societate, fie din cauza unei comunicări slabe a ideilor, fie din lipsa unei acțiuni eficiente în direcția rezolvării problemelor importante este perecepută ca un eșec dialectic. Delirul dizidenței elitiste prin spectaculoasele sale bâlbe duce la polarizare și la escaladarea conflictelor, făcând din intelectualitate o struțo-cămilă rigidă și blocată în propriul confort sistemic fără a perturba status quo-ul reluctant. În fața provocărilor sociale, economice și tehnologice, lipsa unei intelectualități puternice poate lăsa o societate nepregătită să răspundă în mod corespunzător și eficient la schimbările și provocările în curs de desfășurare.
Probabil doar cultura mai poate influența modul în care eșecul este perceput și gestionat. Dar și în această privință sunt multe de discutat… Despre vectorii culturali reprezentativi, care stăpânesc tehnica obținerii fondurilor publice poate voi scrie într-una din viitoarele postări. Până atunci nu vă lăsați păcăliți! Iar dacă săriți totuși, aveți grijă să fie măcar ceva moale dedesubt.
Singular AG 