Navigând prin labirintul sensurilor răsturnate, în care fiecare invenție tehnologică pare să promită eliberarea doar pentru a înlănțui mai subtil, mă întreb dacă nu cumva binele și răul sunt două fețe ale aceleiași monede care se rostogolește perpetuu, ghidată de mâna invizibilă a unei ordini mai înalte. Să fie, oare, binele creatorul răului printr-un exces de intenție sau prin ignoranța consecințelor? Sau poate răul, în esența sa, este doar o ecuație inversă care, prin paradoxul său, conferă binele ca soluție?
În istoria umanității, de la mitologiile antice până la teoriile moderne, binele și răul par să joace roluri interschimbabile, configurând un dans cosmic ce reflectă tensiunea inerentă a existenței. Prometeu aduce focul oamenilor – un act de bine, dar care atrage mânia zeilor și lanțurile pedepsei eterne. Revoluțiile, proclamate ca triumfuri ale binelui, lasă în urma lor cenușa deziluziilor și spectrul unui rău mai mare. Întrebarea devine atunci: cine este arhitectul acestui echilibru crud?
Poate că răspunsul se află în însăși natura umană, care, din dorința de a transcende limitele proprii, devine un laborator viu al paradoxului. Binele, când este absolutizat, poate genera răul prin imposibilitatea de a accepta imperfecțiunea. De cealaltă parte, răul, atunci când este înfruntat, dezvăluie binele latent în lupta împotriva sa. Astfel, nici binele, nici răul nu există în puritatea lor teoretică; ele se contopesc într-o interdependență ironică, devenind inseparabile.
Ceea ce rămâne constant este această “coerență nemiloasă” – un fir logic ce traversează timpurile, lăsându-ne să contemplăm dacă destinul este o construcție haotică sau o simfonie ce își cântă implacabil partitura. Poate că întrebarea nu este dacă binele generează răul sau invers, ci dacă ambele sunt doar un ecou al aceleași nevoi fundamentale: de a căuta sensul într-un univers care, prin definiție, refuză să-l ofere de-a gata. Antropocentrismul arogant practicat de la revoluția agrară încoace impune societății umane statutul permanent de victimă, iar toate mijlocirile istorice și sociale se dezvoltă în umbra acestui deziderat. Soren Kirkegaard spune că „viața poate fi înțeleasă doar invers; dar trebuie trăită înainte.” Intelectul uman a fost, este și va fi deturnat în permanență de neputința eliberării. Dar cine știe? Poate că această întrebare nu își caută un răspuns, ci doar un interlocutor care să o poarte mai departe, din generație în generație, prin vremuri tot mai confuze.
”Dacă vrem să lămurim de ce oamenii inteligenți se comportă prostește, trebuie mai întâi să înțelegem cum am ajuns la definiția actuală a inteligenței, la aptitudinile pe care le înglobează această definiție, precum și la unele trăsături cognitive cruciale pe care le omite – însușiri esențiale pentru creativitate și pragmatism în rezolvarea problemelor, dar care au fost complet neglijate în sistemul nostru educațional. Abia după aceea putem să analizăm originile capcanei inteligenței – precum și modurile în care ar putea fi evitată.” – scrie David Robson în Capcana inteligenței. Iar capcana dialectică în care se află intelectul uman de la revoluția agrară încoace, afectând tendințele cognitive și sistemice poate afecta negativ procesul decizional, adaptabilitatea și eficiența în gestionarea securității naționale. Reprezentând un blocaj cultural în elaborarea strategiilor de apărare națională acesta apare adesea din supraîncredere, limitări de percepție sau rigiditate în gândire. Aceste limitări pot apărea în orice nivel de strategie, de la planificarea operațională până la politica națională.
Singular AG 