Semper idem

Marrakech, 20.11.2024

Existența mea este ca șuierul unei brize răcoroase, care intră permanent în conflicte termodinamice cu temperaturile orgoliilor malițioase din preajma mea. Trăiesc într-o continuă vulnerabilitate și incertitudine. Nu am ce zice. Probabil eu am ales calea care mă ține printre aceste repere existențiale. M-am obișnuit deja… au trecut aproape 45 de ani de când sunt conștient de asta și m-am lăsat dus de valul destinului. Nu pot și nici nu vreau să dau vina pe altcineva. Pur și simplu sunt expus…

Întotdeauna mă încred necondiționat în femeile de lângă mine, dar naivitatea mă bagă în situații neașteptate și când pare că totul este bine, brusc apare răutatea ticăloșită. Există ceva ancestral și profund draconic în aceste situații bizare. Asta să fie oare eterna luptă dintre Marte și Venus? Hm… nu oare din lupta acestora a rezultat Manus? 

Câteodată este inutil să încercăm să cuprindem toate considerentele care ne încearcă imaginația… acceptarea necondiționată este de multe ori cea mai înțeleaptă atitudine, precum fluența apei, care își urmărește acceptând matca în care i s-a dat să curgă…

Reflecția de obicei aduce în prim-plan o înțelepciune… câteodată profundă, altădată ancorată în simplitate și în armonia naturală a vieții. A încerca să controlăm sau să înțelegem toate variabilele existenței poate deveni o povară, o luptă inutilă împotriva curgerii firești a lucrurilor. Acceptarea necondiționată, asemenea apei care urmează matca fără împotrivire, devine astfel o lecție despre eliberare, adaptabilitate și pace interioară.

Apa, simbol al flexibilității și al continuității, ne învață că adevărata putere nu stă în rigiditate, ci în capacitatea de a ne ajusta și de a îmbrățișa realitatea așa cum este. În fața imprevizibilului, acceptarea devine nu o renunțare, ci o înțelegere mai profundă a fluxului universal, o recunoaștere a faptului că nu putem controla totul, dar putem alege cum să ne raportăm la ceea ce ni se oferă.

Această perspectivă poate fi aplicată în toate aspectele vieții: în relații, în încercări, în creativitate. Uneori, cel mai înțelept lucru este să abandonăm nevoia de a explica și de a înțelege fiecare detaliu, alegând în schimb să trăim momentul, să ne lăsăm purtați de curgerea vieții și să găsim frumusețea în ceea ce ne oferă ea spontan.

Acceptarea necondiționată nu înseamnă pasivitate, ci o formă profundă de libertate. Este recunoașterea că uneori răspunsurile nu trebuie căutate, ci doar simțite.

Sunt în Marrakech. Cu străzile sale labirintice și culorile vii ale piețelor, pare să fie locul perfect pentru a reflecta asupra acestor conflicte termodinamice ale sufletului meu. Aerul cald și mirosurile exotice din Jemaa el-Fna se ciocnesc de briza interioară a incertitudinilor mele, iar sunetele tobelor și glasurile negustorilor parcă îmi cântă propriul zbucium.

Poate că așa cum Marrakech este un oraș al contrastelor, unde modernitatea își face loc timid printre tradiții vechi de secole, și eu trăiesc în această pendulare constantă între lumină și întuneric, între naivitate și deziluzie, între dorința de a fi deschis și teama de a fi rănit. Poate că tocmai aceste conflicte fac parte din esența mea, o esență care nu poate fi înțeleasă fără a trece prin ele.

Într-un fel, vârtejul multidimensional din această urbe milenară îmi amintește de femeile din viața mea. La început, totul e o promisiune: parfumuri dulci de flori de portocal, lumini calde care cad pe pereții vopsiți în culorile apusului, o armonie care pare eternă. Dar apoi, ca o furtună neașteptată din deșert, răutatea subtilă sau manipularea apare, lovind fără avertisment. Este o lecție pe care o învăț mereu, dar pe care nu vreau să o internalizez complet, pentru că îmi place să cred că există și o frumusețe autentică în ființa umană. Dar oare această ciclicitate a încrederii și trădării ne definește pe deplin? Sau este doar o etapă, un val inevitabil într-un ocean mai larg al relațiilor umane? Fiecare experiență de dezamăgire sapă adânc, dar nu trebuie să fie o condamnare la cinism. 

Alegerea de a nu internaliza complet răutatea este, în sine, un act de rezistență emoțională și spirituală. Este un refuz de a deveni oglinda celor care dezamăgesc, un pact tacit cu lumina din oameni, chiar și atunci când umbrele par copleșitoare. În această furtună neașteptată, lecția nu este despre a renunța la speranță, ci despre a învăța cum să navigăm mai bine, cum să recunoaștem semnele timpurii ale falsității, dar și cum să rămânem deschiși la autenticitate, acolo unde ea există… pentru că frumusețea autentică a ființei umane nu este un mit. Doar că nu este peste tot… cel puțin așa sper…

Stau acum într-un local micuț, sorbind lent dintr-un ceai de mentă, în timp ce contemplu posibilitatea că poate nu lupta dintre Marte și Venus este ceea ce mă definește, ci dansul lor. Poate că Manus, așa cum l-am numit eu, nu este un rezultat al conflictului, ci o formă de acceptare, o armonie fragilă între cele două forțe opuse.

Marrakech îmi oferă această senzație duală: o pace care se naște din haos, o liniște care se simte chiar și în mijlocul agitației. Poate că acesta este secretul pe care trebuie să îl învăț – nu să mă lupt cu contrastele din viața mea, ci să le las să coexiste, să îmi găsesc echilibrul în mijlocul lor. La urma urmei, și valurile care mă poartă nu sunt nici bune, nici rele – doar sunt.

Mă ridic de la masă și îmi îndrept privirea spre apusul care inundă orașul cu o lumină de chihlimbar. Poate că nu voi găsi răspunsurile astăzi. Poate că nici nu am nevoie de ele. Deocamdată, sunt aici, în Marrakech, și asta e suficient.