Delir în Parnas – sau irelevanța eșecului

… pe marginea unei scene jenante, dar duioase petrecute deunăzi… 

Frica păzește pepenii. (Proverb)

Când dilatarea pupilelor și țipătul isteric sugerează frica existențială se deschide un abis între biologic și metafizic, între instinct și conștientizare, între corpul care reacționează și mintea care înțelege. Frica existențială nu este doar un impuls trecător, ci un cutremur profund al ființei, o fisură prin care pătrunde vertijul întrebărilor imposibile:
– Cine sunt?
– De ce sunt?
– Cât timp mai sunt?

În acea secundă, pupila dilatată nu doar absoarbe lumina, ci devine un portal către vidul nesfârșit al necunoscutului. Țipătul isteric nu este doar sunet – este revolta trupului împotriva inevitabilului, o încercare zadarnică de a expulza anxietatea primordială. Dar frica existențială este și un testament al lucidității. Nu oricine o simte. Nu oricine îndrăznește să privească golul dintre stele sau umbra din oglindă. În cele din urmă, țipătul se stinge, dar întrebarea rămâne, ca un ecou al adevărului imposibil de înghițit.

Iar când exiști sub presiunea menghinei instituționale și cei ce te-au ocrotit sub cupola protectoare nu mai sunt prin preajmă, realizezi că zidurile pe care te sprijineai sunt mai fragile decât ai crezut. Poate umbrele lor încă îți veghează pașii, dar nu mai pot opri greutatea care te apasă lent, implacabil.

În acest vid al protecției pierdute, menghina începe să strângă. Nu doar din exterior, ci și dinăuntru. Un sistem fără chip, fără suflet, îți cere adaptare fără revoltă, supunere fără întrebări, eficiență fără identitate. Respiri mai greu, nu pentru că aerul lipsește, ci pentru că fiecare decizie devine o luptă între cine trebuie să fii și cine mai ești încă.

Și poate că tăcerea celor care s-au dezis de tine doare mai tare decât orice regulă scrisă în litere birocratice. Poate că absenteismul protectorilor face loc unui nou soi de solitudine, în care trebuie să înveți să fii propria ta cupolă, propriul tău refugiu, propriul tău scut.

Dar dacă reziști? Dacă, în loc să fii zdrobit, înveți să te modelezi, nu după presiunea impusă, ci după forma interioară pe care refuzi să o pierzi? Poate că tocmai când menghina strânge, se nasc contururi noi. Poate că tocmai atunci când protecția dispare, începi să devii cu adevărat de neclintit.

Într-un colț ascuns al Parnasului, unde muzele ar trebui să-și murmure versurile divine, aerul vibrează atât de inspirație, cât și de un delir confuz, o febră a celor ce se cred aleși, dar nu mai disting între artă și vanitate.

Poeții nu mai cântă zeilor, ci se cântă pe ei înșiși. Cu frunțile încinse de orgolii mistice, se îmbată cu reflexia propriilor iluzii. Fiecare cuvânt rostit devine un instrument de dominare, o monedă de schimb în lumea unde inspirația nu mai vine din mister, ci din calcul.

Pe piedestaluri sculptate în ego, se învârt spirite cândva mărețe, dar acum prăbușite în propriul teatru al măririi deșarte. E un bal grotesc al celor ce-au uitat că arta conducerii nu înseamnă doar să impui, ci să lași ceva să respire dincolo de tine.

Și poate că muzele plâng, uitate în colțuri de marmură rece, în timp ce zeii privesc, plictisiți, acest carnaval al imposturii. Dar în tăcerea Parnasului, unde delirul se împletește cu nostalgia adevărului pierdut, o întrebare rămâne suspendată: Cine mai scrie pentru focul sacru și cine doar pentru lumina reflectoarelor?