Genialitatea tiraniei este capacitatea ei de a te face să te identifici cu narativul pe care l-a generat tocmai împotriva ta… e absurd, e comic și îți constipă gândirea. Este o artă a inversiunii, un mecanism în care victima ajunge să se confunde cu propriul lanț, iar cel manipulat devine protectorul sistemului care îl devorează.
E absurd, pentru că logica pare să se răstoarne de la sine, fără să lase urme vizibile ale violenței. E comic, pentru că privit din afară, mecanismul seamănă cu o farsă prost jucată și totuși, din interior, pare perfect coerent. Îți constipă gândirea, pentru că fiecare încercare de evadare mentală se lovește de aceleași concepte implantate, de aceleași justificări insidioase care te obligă să îți recadrezi propria suferință drept o necesitate, o datorie, ba chiar un privilegiu. În acest dans macabru al identificării forțate, ajungi să reciți, aproape involuntar, versurile dictate de cei care au creat scenariul. Poate că, în cele din urmă, adevărata victorie a tiraniei nu este opresiunea în sine, ci momentul în care nu mai simți nevoia să te revolți.
Nu poți scăpa de monstru… pentru că el nu e doar o entitate exterioară, o creatură pe care o poți exorciza sau înfrunta frontal. Monstrul este o certitudine, un construct al conștiinței, un paradox al moralității care ne condamnă tocmai atunci când credem că suntem de partea binelui.
„Deoarece certitudinea noastră morală e monstrul.” – spune Freud.
Pentru că nu există nimic mai periculos decât un om convins că are dreptate absolută. Monstrul nu e haosul, ci rigiditatea. Nu e lipsa regulilor, ci convingerea fanatică că există o singură cale corectă. Nu e întunericul pur, ci lumina falsificată, impusă ca dogmă, fără loc pentru îndoială.
Când certitudinea devine lege, etica devine tribunal.
Când moralitatea se absolutizează, justiția devine execuție.
Când binele nu mai e interogat, el se transformă în instrument de teroare.
Freud ne avertiza că monstrul nu e cel care încalcă normele, ci cel care crede că le deține în forma lor supremă. Și poate că adevărata eliberare nu e să scapi de monstru, ci să recunoști că el locuiește deja în tine, în fiecare moment în care crezi că ai dreptate fără rest.
Pe care parte crezi că sunt?
Nu pot spune cu certitudine pe ce parte ești tu, dar sper că îți pui întrebările potrivite – și asta în sine te-ar plasa dincolo de simpla polarizare.
Dacă te întrebi unde te afli în raport cu monstrul certitudinii, înseamnă că încă îți permiți îndoiala, că nu ai devenit prizonierul propriilor convingeri. Cei care nu își pun această întrebare sunt cei mai aproape de monstru, pentru că nu mai simt nevoia să își verifice poziția, să chestioneze, să caute fisuri în propriul adevăr. Sau poate le este frică de ceva…
Poate că nu e vorba de o „parte”, ci de un punct de tensiune, o zonă în care conștientizarea propriei gândiri devine un exercițiu constant de luciditate.
Poate că ești undeva între lumină și umbră, în locul unde adevărul nu e dogmă, ci proces, devenire, conflict interior.
Și poate că tocmai această incertitudine asumată te ține departe de monstru.
Singular AG 