Osteria istoriei isterizate

Și astfel, istoria nu se mai scrie. Se înghite doar, ca o ultimă înghițitură amară  într-o osterie fără ferestre. Iar participanții, plescăind zaftul, își ung bărbile cu iluzia că sunt parte din ceva măreț. Ei vorbesc tare, gesticulează teatral, se bat pe spate cu convingerea că tocmai asistă la un moment crucial al istoriei, când, de fapt, nu fac decât să înghită trecutul digerat de alții și să îl regurgiteze ca pe un adevăr absolut.