Osteria istoriei isterizate

Experiența mediatică dominantă și narativul generalizat fugărind doar senzaționalul aducător de profit ne confirmă, că istoria este, de fapt, isteria trăită într-o osterie de cei ce se dizolvă în propria indolență…

O propoziție care ascunde un adevăr incomod: istoria nu este întotdeauna o poveste măreață, scrisă cu sânge, geniu și eroism, ci adesea o beție colectivă, o agitație haotică trăită de cei care, incapabili să schimbe ceva, aleg să se înece în propria lor nepăsare.

În locuri unde se strigă, se ceartă, se îmbrățișează și se uită totul în aburii vinului prost în zgomotul euforiei prefăcute, se fabrică scuze, se justifică eșecurile, se proiectează revoluții care nu vor începe niciodată.

Istoria, așa cum o cunoaștem din diferitele relatări și cronici convenabile pentru unii sau alții, poate fi uneori doar o colecție de spasme colective, de frici și orgolii care au găsit teren fertil în ignoranță, pe ritmul sacadat al unei mulțimi care nu mai gândește, ci doar reacționează.

Spectacolul final este fără doar și poate însăși dizolvarea în indolență. Când nimeni nu mai ia în serios responsabilitatea, dar toți se plâng de haos. Când fiecare așteaptă să vină altcineva să îndrepte lumea, dar nimeni nu se ridică de la masă.

Și astfel, istoria nu se mai scrie. Se înghite doar, ca o ultimă înghițitură amară  într-o osterie fără ferestre. Iar participanții, plescăind zaftul, își ung bărbile cu iluzia că sunt parte din ceva măreț. Ei vorbesc tare, gesticulează teatral, se bat pe spate cu convingerea că tocmai asistă la un moment crucial al istoriei, când, de fapt, nu fac decât să înghită trecutul digerat de alții și să îl regurgiteze ca pe un adevăr absolut.

În osteria istoriei, fiecare își umflă burta cu promisiuni goale și își șterge gura cu discursuri pompoase, fără să observe că zaftul le-a pătat deja cămașa conștiinței. Aplauzele sunt zgomotoase, dar fără ecou, iar bravada e mare, dar fără miză.

Pentru că, în cele din urmă, istoria scrisă în astfel de locuri nu are pagini solide. Are doar pete de grăsime și urme de vin vărsat pe masa unde s-a vorbit mult și s-a făcut nimic. Pentru că, în cele din urmă, în astfel de circumstanțe se naște fascismul indolenței, care este cea mai periculoasă formă a fascismului. Este o molimă difuză, o stagnare a conștiinței colective care devine tiranică tocmai prin lipsa sa de substanță.

Nu o poți combate, pentru că nu are o formă clară, nu o poți discuta, pentru că nu are un discurs, nu o poți argumenta, pentru că nu are ideologie, doar inerție, doar un refuz de a gândi, de a acționa, de a lua responsabilitatea asupra propriei existențe. Fascismul indolenței se bazează pe pasivitate, pe acel „nu mă privește”, pe acel „lasă că merge și așa”. Nu cere loialitate, nu cere sacrificii, ci doar nepăsare și acceptarea inerției ca mod de viață.

Și astfel ne putem da seama că cel mai mare monstru al societății moderne nu este dictatura brutală, ci apatia generalizată. O lume în care nimeni nu se ridică, nimeni nu întreabă, nimeni nu încearcă să schimbe ceva – iar în acest vid al voinței, orice formă de putere arbitrară își poate găsi locul fără opoziție.

Fascismul indolenței este tăcerea colectivă care devine lege.