Mi-a trecut de multe ori prin minte o bănuială pe care nu o pot ignora: poate că așa-zisa „sensibilitate umană” nu e chiar atât de misterioasă și imposibil de înțeles, cum încearcă unii, cu încrâncenare, să ne convingă. În realitate, o educație aleasă, un strop de gentilețe, amabilitatea, o fărâmă de cunoaștere și acea liniște interioară care vine din încrederea în propriile puteri pot așeza omul în fața încercărilor cu mai multă ușurință, mai mult zâmbet, și da, chiar cu o doză sănătoasă de înțelepciune. Iar așa-zisa „hipersensibilitate” care face relațiile interumane insuportabile devine brusc doar un moft gestionabil.
Pentru unul ca mine – un amator de antropologie, care, împins de nevoia de a înțelege o paradigmă istorică în derivă, privește cu ochii și sufletul larg deschiși ce se întâmplă în jur – contemporaneitatea oferă material de studiu cât pentru o viață. Mai ales psihologia și comportamentul breslei mele.
Pe noi, muzicienii, ne leagă câteva lucruri indiferent de contextul nostru existențial, poziția socială sau starea de bine. Mai întâi, ne leagă vraja muzicii – acel extaz specific doar celor atinși de har. Apoi, trăim cu toții același vis: o formă de ascensiune și iluzie stratificată, un succes gustat prin aplauze, o înălțare de moment validată, uneori, și de grimasa înțepată a „colegilor”. Dar la pachet cu aceste bucurii vin și inconveniențele: incertitudinea, vulnerabilitatea, spațiul de acțiune tot mai strâmt, inechitatea, pumnii încasabili ai sorții – și, la unii, acel gust amar al inutilității.
De aici, în mod firesc, fiecare dintre noi dezvoltă un sistem propriu de apărare: fie negare, fie alianțe bazate pe frica de expunere emoțională, fie atitudini reci, de o politețe tăioasă, fie strategii mai puțin elegante – gen zvonuri, șicane și uneltiri. În funcție de caracter, educație, igienă interioară și inteligență, fiecare se manifestă altfel.
Totuși – și aici nu cred că mă poate contrazice nimeni – în clipa în care cineva pune mâna pe un instrument și intră în contact cu muzica, simte cum e atins de o forță magică. Devine, brusc, altfel. Cu toții am trecut prin această metamorfoză. Ne-am lămurit, ne-am înțeles pe noi, dar la început habar n-aveam că această pasiune, această mândrie de a fi „altfel” ar putea deranja. Gestionarea inteligentă a acestei transformări? Ține tot de educație, de empatie și de IQ.
Cine privește din afară și pe fugă, poate să vadă în toate astea o formă de aroganță. Așa e. Dar, cum se spune: să arunce primul cu piatra cine nu s-a aflat, în meseria lui, într-o situație similară.
Atenție, totuși: nu confundați încrederea întemeiată pe fapte cu trufia. Trufia e altceva: e o formă de autoapărare învăluită în visuri rozalii și justificări de lemn. Pentru că – nu-i așa? – scena nu e pentru oricine…
În toate țările în care am trăit și am lucrat ca muzician profesionist, am avut ocazia să cunosc colegi de breaslă: obiceiurile lor, frustrările lor, idealurile lor. Natura umană e aceeași, diferențele apar abia atunci când înțelegi cum influențează istoria și structura unei societăți comportamentele individuale. În America, Canada sau Anglia, un muzician nu va conspira, nu va vorbi pe la spate. E prea ocupat cu propria carieră și trăiește într-un sistem care îl încurajează, îl susține, îl răsplătește. Succesul este integrat în mentalitatea națională.
În Franța, de exemplu, pe lângă cele menționate, se simte și acel confort ancestral venit din imperialismul colectiv și din siguranța unei identități vechi de o mie de ani. Dar în Europa de Est…
…aici, dragii mei, trăim cu toții într-o fundătură mentală. O capcană cultural-istorică. Ne învârtim în jurul unei nostalgii penibile, o reverie difuză după un „ceva” care, în realitate, n-a fost niciodată trăit.
Oricât de talentați și bine intenționați ar fi colegii din Est, se lovesc inevitabil de o pastă de sentimente contradictorii, cu gust de salată de castraveți murați pe cârnăciori și miros de tocăniță. E o formă de orgoliu rămasă din fosta superioritate proletcultistă. Și, din păcate, asta blochează dezvoltarea. Cu toate astea, văd că apar colegi care au înțeles dinamica acestor lucruri și încearcă să-și croiască drumul lor altfel. Dar va mai dura… Probabil generații întregi.
Dacă aș candida totuși la alegeri viitoare – și aș câștiga – drept prima măsură aș înființa Ministerul Orgliului și aș introduce un taxa pe orgoliu. Detaliile – după numirea oficială.
Așadar… votează-mă!
Singular AG 