Trubadurii au dispărut, saltimbancii s-au transformat, cabotinii s-au rafinat, dar esența a rămas. Actorul/artistul este, înainte de toate, un om care își asumă riscul de a vorbi fără garanții. Poate că adevărata întrebare nu este dacă statul trebuie să susțină cultura, ci dacă actorul/artistul mai este dispus să trăiască fără plasa de siguranță a statutului său special. Pentru că, în clipa în care devine prea sigur pe locul său, actorul/artistul încetează să mai fie un trubadur al libertății și devine un funcționar al aplauzelor.
De la stat cultural la ecologie culturală
Modelul statului cultural, născut în contextul Revoluției franceze, a avut o funcție istorică esențială. El a democratizat accesul la cultură, a transformat arta într-un bun public și a contribuit la formarea cetățeanului modern. În spațiul românesc, acest model a fost adoptat ca instrument de construcție națională, într-o societate lipsită de o piață culturală matură. Statul a devenit principalul mecena al culturii, iar instituțiile culturale au fost create pentru a produce identitate și coeziune simbolică.
