Analiza genealogică a sistemului cultural românesc arată că actuala criză nu poate fi explicată exclusiv prin factori conjuncturali. Ea nu este rezultatul unei subfinanțări temporare, al unor decizii administrative nefericite sau al unor conflicte ideologice punctuale. Criza este, în esență, structurală. Ea derivă din tensiunea dintre o paradigmă instituțională moștenită și o realitate socială profund schimbată.
Modelul statului cultural, născut în contextul Revoluției franceze, a avut o funcție istorică esențială. El a democratizat accesul la cultură, a transformat arta într-un bun public și a contribuit la formarea cetățeanului modern. În spațiul românesc, acest model a fost adoptat ca instrument de construcție națională, într-o societate lipsită de o piață culturală matură. Statul a devenit principalul mecena al culturii, iar instituțiile culturale au fost create pentru a produce identitate și coeziune simbolică.
Regimul comunist nu a inventat acest model, ci l-a radicalizat. Cultura a devenit integral dependentă de stat, piața a fost eliminată, iar artistul a fost transformat într-un funcționar simbolic. După 1989, sistemul cultural românesc a păstrat, în mare măsură, această structură. Reforma a fost administrativă, nu paradigmatică. Instituțiile au continuat să funcționeze în logica subvenției permanente, iar piața culturală a rămas slab dezvoltată.
În același timp, societatea românească a traversat transformări profunde. Capitalul cultural general s-a erodat, publicul s-a fragmentat, iar digitalizarea a modificat radical formele de consum cultural. Sistemul educațional artistic a produs un număr tot mai mare de absolvenți, într-o piață incapabilă să îi absoarbă. Această supraproducție a generat precaritate profesională, competiție simbolică și radicalizare discursivă.
Criza legitimității artistice, observată în ultimele decenii, nu este cauza principală a disfuncțiilor sistemului cultural, ci expresia lor simbolică. Atunci când resursele sunt limitate, iar criteriile estetice își pierd stabilitatea, legitimitatea ideologică devine un instrument de competiție. Discursurile identitare sau morale nu apar într-un vid, ci într-un context de precaritate și supraproducție simbolică.
În acest sens, criza culturii românești poate fi înțeleasă ca rezultatul intersecției a patru procese istorice: moștenirea modelului iacobin al culturii publice, radicalizarea acestuia în perioada comunistă, inflația educațională post-1989 și fragmentarea publicului în epoca digitală. Aceste procese nu sunt independente, ci se potențează reciproc, generând o contradicție structurală.
Sistemul cultural românesc funcționează încă în logica unui public abstract, omogen și educat, într-o societate fragmentată și precarizată. Instituțiile sunt construite pentru un tip de public care nu mai există, iar artiștii sunt formați pentru un sistem care nu îi poate absorbi.
Depășirea acestei crize nu poate veni din soluții punctuale. Creșterea bugetelor, schimbarea managerilor sau reorganizarea administrativă a instituțiilor pot produce efecte temporare, dar nu pot rezolva contradicția fundamentală. Este necesară o schimbare de paradigmă: trecerea de la statul cultural la o ecologie culturală.
Statul cultural este un model în care instituțiile sunt finanțate permanent, iar cultura este produsă în interiorul aparatului administrativ. Ecologia culturală, în schimb, presupune un echilibru dinamic între mai mulți actori, cum ar fi instituțiile publice, sectorul independent, piața culturală, sistemul educațional sau publicul real.
Într-o astfel de ecologie, statul nu dispare, dar își schimbă rolul. El nu mai este producătorul exclusiv al culturii, ci garantul unui ecosistem divers, în care inițiativa individuală și instituțională poate funcționa.
În acest context, antreprenoriatul cultural devine o componentă esențială a noii paradigme. El nu este o soluție ideologică sau o concesie făcută pieței, ci o necesitate structurală. Artistul contemporan nu mai poate funcționa exclusiv ca funcționar simbolic al statului. El trebuie să devină un agent activ, capabil să creeze proiecte, să construiască public și să genereze valoare.
Această transformare nu presupune comercializarea totală a artei, ci diversificarea surselor de legitimitate. Arta nu mai depinde exclusiv de stat sau de piață, ci de un echilibru între recunoaștere publică, sustenabilitate economică și relevanță simbolică.
Criza culturii românești nu este, așadar, un accident istoric, ci un moment de tranziție. Ea marchează sfârșitul unei paradigme și necesitatea apariției alteia. Statul cultural, în forma sa clasică, a fost o invenție a modernității politice. Ecologia culturală este o necesitate a modernității târzii.
Viitorul culturii românești nu depinde doar de bugete sau de instituții, ci de capacitatea sistemului de a se reinventa. În lipsa acestei transformări, cultura riscă să rămână captivă într-o arhitectură simbolică construită pentru o societate care nu mai există.
Singular AG 