De la umbra zidurilor cetăților medievale până la reflectoarele instituțiilor culturale contemporane, povestea actorului/artistului european a fost mereu o negociere între libertate și dependență. Trubadurii, saltimbancii și cabotinii au trăit secole la rând într-o economie a riscului, în care succesul sau eșecul depindeau direct de întâlnirea cu publicul. Nu existau garanții, nu existau statuturi speciale, nu existau instituții care să le asigure confortul. Exista doar drumul, scena improvizată și responsabilitatea directă față de cel care asculta.
Modernitatea politică a schimbat însă această ecuație. Odată cu apariția statului cultural, actorul/artistul a început să fie perceput nu doar ca un creator, ci ca un funcționar simbolic al sensibilității colective. Această transformare, începută în spiritul idealist al Revoluției Franceze și radicalizată ulterior de sistemele totalitare, a produs o mutație profundă. Din trubadur liber, actorul/artistul a devenit angajat al instituției, din saltimbanc al drumului s-a transformat în salariat al scenei și din cabotin dependent de aplauze a devenit beneficiar al unui statut garantat. În clipa în care arta devine dependentă de buget, ea începe să semene cu o funcție publică, iar artistul riscă să confunde libertatea expresiei cu siguranța salarială.
În această epocă delirantă, în care societatea pare guvernată de o neîncredere difuză, alimentată de sentimentul abandonului sistemic și de suspiciunea permanentă față de orice autoritate, se produce o mutație subtilă, dar periculoasă, în interiorul breslei artistice. Neîncrederea generalizată devine un teren fertil pentru manipulări ideologice, iar naivitatea unor actori/artiști este exploatată cu o abilitate aproape clinică.
Trubadurul nu era un angajat. El era un rătăcitor al sensurilor, un purtător de povești, un mesager al dorinței și al ironiei și trăia din generozitatea publicului sau a protectorilor, dar această dependență nu era instituționalizată. Era o relație organică, directă, uneori crudă, dar sinceră. Publicul îl putea iubi sau alunga. Nicio lege nu îi garanta dreptul la aplauze. Saltimbancii, acei artiști ambulanți ai Renașterii, au dus mai departe această condiție. Ei nu aveau contracte colective de muncă, dar aveau libertatea drumului. Nu aveau siguranță socială, dar aveau autonomia de a se reinventa în fiecare piață, în fiecare oraș. Arta lor era un dialog direct cu publicul, nu un monolog finanțat din bugetul unei administrații. Apariția cabotinului pe scena teatrului modern însă a adus cu sine dimensiunea narcisismului profesionalizat. Cabotinul nu mai era doar un artist, ci un personaj social, o mască publică. Dar și el depindea de succesul său direct, de reacția publicului, de capriciile patronilor sau ale impresarilor. Nu exista încă ideea unei caste artistice protejate de stat.
Adevărata ruptură a venit odată cu modernitatea politică. Revoluția Franceză nu a inventat doar cetățeanul și publicul anonim, ci și ideea că statul are o misiune culturală. Din acel moment, arta a început să fie percepută nu doar ca expresie individuală, ci ca instrument de educație publică și de consolidare a identității colective. Actorul/artistul a început să devină funcționar simbolic.
Această transformare s-a radicalizat în sistemele totalitare, unde cultura a fost transformată într-un aparat ideologic. În comunism, actorul/artistul nu mai era un trubadur liber, nici un saltimbanc rătăcitor, nici măcar un cabotin vanitos. El devenea „cadru cultural”. Avea salariu, avea statut, avea instituție. Dar plătea cu libertatea.
Sper că suntem de acord cu toții că libertatea artistică nu este o subvenție, ci o stare de spirit, însă în momentul în care devine dependentă de buget, ea începe să semene cu o funcție publică. În această frază se află, poate, esența transformării istorice a percepției despre actor/artist. Actorul/artistul modern, mai ales în spațiile postcomuniste, trăiește într-o contradicție profundă. Pe de o parte, revendică libertatea totală a expresiei, pe de altă parte, solicită protecția statului, salarii, sporuri, garanții, privilegii. El nu mai vrea să fie nici trubadur, nici saltimbanc, nici cabotin. Vrea să fie o categorie profesională specială, un ordin simbolic cu drepturi distincte. Această mentalitate vine dintr-un amestec istoric bizar, dintr-un cocktail duios și ușor exploatabil între idealul statului cultural născut în Franța revoluționară și paternalismul birocratic al comunismului. Rezultatul este o formă paradoxală de aristocrație salarială și apare actorul/artistul ca funcționar al sensibilității colective.
Dar aici apare o problemă morală și existențială. Arta, prin natura ei, nu poate fi garantată. Ea este riscantă, instabilă, uneori incomodă. Arta – prin definiție – nu cere protecție, ci spațiu de respirație. În clipa în care devine prea confortabilă, ea începe să sune ca o reclamă la sine însăși.
Trubadurul nu cerea drepturi, el cerea atenție. Saltimbancul nu revendica statut, el revendica mirarea publicului. Cabotinul nu solicita sporuri, el solicita lumina reflectoarelor. Toți trăiau dintr-o economie a riscului, nu dintr-o economie a garanțiilor. Actorul/artistul contemporan, în schimb, riscă să devină un produs al propriului confort instituțional. În loc să negocieze cu publicul, negociază cu bugetul. În loc să caute libertatea, caută siguranța. În loc să fie o conștiință critică, devine o categorie profesională cu revendicări sindicale. Nu este nimic rușinos în a cere condiții decente de muncă. Problema apare atunci când actorul/artistul începe să se perceapă ca o castă superioară, justificată moral prin însăși existența artei. Aici, spiritul trubadurului moare și se naște birocratul scenic.
Trubadurii au dispărut, saltimbancii s-au transformat, cabotinii s-au rafinat, dar esența a rămas. Actorul/artistul este, înainte de toate, un om care își asumă riscul de a vorbi fără garanții. Poate că adevărata întrebare nu este dacă statul trebuie să susțină cultura, ci dacă actorul/artistul mai este dispus să trăiască fără plasa de siguranță a statutului său special. Pentru că, în clipa în care devine prea sigur pe locul său, actorul/artistul încetează să mai fie un trubadur al libertății și devine un funcționar al aplauzelor.
Singular AG 