personal and private
Pentru unul ca mine – un amator de antropologie, care, împins de nevoia de a înțelege o paradigmă istorică în derivă, privește cu ochii și sufletul larg deschiși ce se întâmplă în jur – contemporaneitatea oferă material de studiu cât pentru o viață. Mai ales psihologia și comportamentul breslei mele.
Această analiză propune o lectură critică a acestor mecanisme invizibile, filtrate prin lentila experienței directe în calitate de artist, observator și uneori chiar victimă a acestui sistem care îmbracă aparența entuziasmului colectiv, dar funcționează adesea pe baza unor principii de manipulare și validare strategică, detaliate și teoretizate în teza mea de doctorat. Nu este un rechizitoriu, ci o încercare de desferecare a discursului festiv, de recuperare a unei perspective din interior, capabilă să interogheze realitatea fără resentiment, dar cu luciditate.
Și astfel, istoria nu se mai scrie. Se înghite doar, ca o ultimă înghițitură amară într-o osterie fără ferestre. Iar participanții, plescăind zaftul, își ung bărbile cu iluzia că sunt parte din ceva măreț. Ei vorbesc tare, gesticulează teatral, se bat pe spate cu convingerea că tocmai asistă la un moment crucial al istoriei, când, de fapt, nu fac decât să înghită trecutul digerat de alții și să îl regurgiteze ca pe un adevăr absolut.
Suprasaturația materială și degradarea morală au generat o criză multidimensională, evidențiind conflictul între progresiști și conservatori. Această polarizare, rezultată din eșecul liberalismului, reflectă tensiuni între idealismul transformării și pragmatismul continuității, subliniind necesitatea unui dialog constructiv pentru progres, fără a cădea în dogmatism și cenzură.
Când certitudinea devine lege, etica devine tribunal. Când moralitatea se absolutizează, justiția devine execuție. Când binele nu mai e interogat, el se transformă în instrument de teroare.
Iar când exiști sub presiunea menghinei instituționale și cei ce te-au ocrotit sub cupola protectoare nu mai sunt prin preajmă, realizezi că zidurile pe care te sprijineai sunt mai fragile decât ai crezut. Poate umbrele lor încă îți veghează pașii, dar nu mai pot opri greutatea care te apasă lent, implacabil.
Prin aceste stări duioase s-a strecurat tiptil sarcasmul meu protector și amestecându-se cu amintirea durerii m-a jucat cumva să revin în contemporan și să mă gândesc la încrengăturile amuzante generate de limbajul de lemn practicat de fauna care tânjește spre înălțimile societății…
Există situații în viață când ești devorat de spectaculozitatea tendențioasă a cercului tău de încredere. Aceste mici provocări pot fi chiar utile uneori, pentru că nu te lasă să te complaci în generozitatea naivității tale.
Fiecare dintre noi are alte ingrediente și alte dimensiuni în săvârșirea vieții. Este firesc ca toată lumea să aibă mesaje de comunicat și de împărtășit. Este de la sine înțeles că toată lumea dorește cumva să-și expună gândurile, ideile sau agenda existențială.
Există un discurs batjocoritor pe seama muzicienilor, care promovează cunoașterea și se mândresc cu diferitele grade universitare și științifice obținute în urma studiilor lor. Culmea este că această poziționare nefirească vine din partea unui număr semnificativ al breslei noastre, ba chiar de către unii, care și-au asigurat celebritatea și sunt adevărate modele pentru opiniatori. Parcă ambiția, succesul, educația și stabilitatea cuiva ar fi un păcat rușinos, care provoacă mai mult ură și dispreț, în loc să genereze admirație și inspirație încurajatoare pentru ceilalți.
Singular AG 