OBLIOgrafia mimetismului autosuficient

by AG Weinberger

Preambul

Ironia oricărei calamități cu efecte arhetipale este tocmai mesajul intrinsec al ei. Pandemia actuală scoate la suprafață – de fapt – neajunsurile și vulnerabilitățile sistemului statal indiferent de orînduire, sau orice formă de organizare. Statul e în dizolvare, făcînd loc pentru ceva nou și necunoscut… Pe de o parte societatea românească vede și experimentează eșecul atît în propria ogradă – unde după experiența celor 30 de ani de deconstrucție planificată socială și statală nu ar mai trebui să o mire acest fapt, iar pe de altă parte stă complet surprinsă și deznădăjduită în fața colapsului idealurilor militante, care pînă acum i-au servit la satisfacerea iluzorică a nevoilor sale de a-și legitima smerit și duios speranțele și ambițiile, dar fără suportul vreunei dimensiuni istorice, demne de ‘bălăceala’ unei populații admise în ‘piscina’ celor care – printre multe altele – cunosc prea bine calea multimilenară spre desăvîrșirea demnității colective.

Prin urmare societatea din țara mea de baștină stă perplexă în fața prăbușirii civilizației vestice și cu ‘adevărat democratice’, pe care – de vreo 200 sute și ceva de ani, are talentul ieftin și ticăloșit prin excelență, de a o mima, o crede și o adula necondiționat, pînă la negarea isterică a propriilor valori și moșteniri.

E un specatcol odios de jenant și ridicol, orchestrat și efectuat de entitatea globalisto-financiară supra-statală, care doar își urmărește planul multisecular bine determinat, folosindu-se în special de populațiile care de-a lungul istoriei au demonstrat lipsa capacității de coagulare culturală și de stabilire/cultivare a surselor de demnitate, atît de necesare în drumul anevoios în devenirea oricărei națiuni. 

Țesutul social autohton pe care se așterne pandemia asta bizară este putred și rupt la îmbinări, iar pericolul dezintegrării este acum mai real ca niciodată. În acest context se accentuează radical diferența între clase sociale, nivele de educație și categorii de vîrstă, iar recent – oarecum reîncălzită după conveniențele conjuncturale – intră din nou în joc specularea diferenței dintre minorități și majoritari, iar ca aproape întotdeauna, conform scenariilor din sertare, va triumfa ‘dictatura majorității’. Sună cunoscut? Așa ceva se poate întîmpla numai într-o țară impotentă, care există doar pe hîrtie și pe niște învechite hărți convenționale… în realitate însă este vazalizată de mult și se bucură doar de bunăvoința codificată a stăpînului globalnic. România demult nu mai este republică suverană.

Despre noi, ei și voi

Urmăresc atent, empatic și oarecum alarmat eforturile firești ale comunității mele profesionale în legătură cu dorința justă de a-și căpăta statutul profesional cuvenit, iar prin asta sperînd la o protecție socială garantată de Constituție pentru fiecare cetățean… măcar de bun simț să fie… Dar în afară de susținerea mea morală, deocamdată nu am acces la uneltele necesare pentru a ajuta efectiv și cu rost. 

Da, într-adevăr, în situația actuală unii colegi chiar alunecă încet la limita existențială… este regretabil și cît se poate de real. Probabil vor fi cîteva gesturi sociale ‘aruncate’ din partea statului – și asta doar de dragul opiniei publice, dar acceptarea necondiționată și aprecierea corectă a profesiei mele însă nu o prevăd în următorii ani. Cum pot spera la așa ceva în țara, unde cei care dețin scenotehnica cîștigă mai mult ca cei ce crează conținutul, fără de care toată scenotehnica ar sta mut într-un depozit marginal? Cum mă pot gîndi la așa ceva în țara, unde cei cu scenotehnica alcătuiesc lista artiștilor pentru majoritatea evenimentelor finanțate din bani publici, fără să aibă cea mai minimă pregătire specifică curatorială, competență și autoritate în acest sens? 

Societatea românească pur și simplu nu are capacitatea de a gestiona această problemă – există prea multe cauze și motive istorice, culturale și de civilizație în susținerea acestui enunț. Pentru a modifica acest fapt este nevoie de o schimbare fundamentală în discursul social și în mentalitatea generală, dar în primul rînd trebuie să se maturizeze comunitatea mea profesională – prin educație și prin învingerea complexelor de diferite tipuri. Este esențial să-și pună întrebările corecte despre importanța, sau despre rolul și funcția meseriei noastre în societate. 

Chiar avem vreun rost? 

Da… în secolele XIX și XX am avut rost cu vîrf și îndesat, pentru că omenirea avea nevoie de un vehicol de iluzii, de propuneri estetice, de o portavoce generațională și de un consultant de modă… dar direcția în care se ‘dezvoltă’ societatea ne arată un dezinteres din ce în ce mai mare pentru conținutul pe care putem noi oferi… 

Ușor-ușor profesia noastră se va dilua în accesibilitatea tehnologică și în fudulia bunăstării facile înghețată în nostalgiile improbabile ale rockerilor de week-end ascunși sub tatuajele lor de masculi veroși… Pentru că suntem relativ puțini, pentru că nu mai reprezentăm un interes politico-financiar, pur și simplu nu generăm venituri importante economiei, ca avocații, notarii, sau fetele de la chat-ul erotic.

Gîndiți-vă puțin la parcursul istoric al meseriei noastre. Principiul modelului de funcționare a activității concertistice nu prea s-a schimbat în ultimii 200 de ani, cînd Franz Liszt – rockstar-ul vremii, a instituit biletul de intrare și avea deja un impresar. Ofertă și cerere… s-au creat primele elemente de marketing cultural.

Diversele perioade istorice și orînduiri sociale poate au modificat pe ici-colo desfășurarea de facto a acțiunii, dar în principiu nu s-a schimbat nimic. Există furnizori de talent care își oferă talentul cumpărătorilor de talent, care la rîndul lor funcționează ca intermediari prin care ajunge talentul la consumatorul de talent… adică Măria Sa, Publicul… 

Ar fi util – oarecum pentru împăcarea sufletească cu asumare, să țineți cont de faptul că muzicianul – the talent, este întotdeauna ultima verighă din lanțul trofic al showbusiness-ului. Dacă comunitatea mea profesională reușește să perceapă corect aceste lucruri, atunci va înțelege, se va împăca cu sine și se va bucura de convențiile, regulile și prerogativele ce guvernează o asmenea activitate. 

Pe lîngă acestea stimabilii colegi trebuie să înțeleagă diferența dintre forma de exprimare artistică și prestări de servicii muzicale. Nu sunt artiști toți care cîntă. Trebuie să-și cunoască, să accepte și să își conștientizeze locul în marele flux de ofertă sonoră, prea mult democratizată și diluată în ultimii ani. Trebuie să-și dezvolte un cod etic și un limbaj estetic general, formată doar prin educație cu o curiculă cvazi unitară, care va genera la rîndul ei demnitatea profesională, respectul și percepția socială corectă.

Asemenea, este imperativ să-și cunoască istoria meseriei noastre atît profesională, cît și administrativă, pentru că lucrurile nu stăteau chiar așa de rău întotdeauna. Imensa ignoranță în care se scaldă marea majoritate a comunității mele profesionale va deschide căi facile și confortabile imposturii și oportunismului electoral… 

O breaslă (guild, în engleză) niciodată nu se poate forma din nevoi sociale, sau disperare existențială… niciodată… Acel ceva ce se formează pe criterii existențiale și sociale are calități sindicale și se numește masă de manevră, este prin definiție eterogenă și va funcționa negreșit conform spiritului legii Gresham-Copernicus – potrivit căreia răul întotdeauna va împinge binele spre periferie, pînă îl va înlocui în totalitate. Iar asta se întîmplă chiar sub privirile noastre.

Oameni sunt și ei…

În privința formării unei organizații de reprezentare a muzicienilor liber-profesioniști au fost mai multe încercări în ultimii 30 de ani. La cîteva dintre ele am luat parte în mod foarte activ. M-am gîndit mult asupra eșecului acestor încercări și ca urmare mi-am format o părere și am tras concluziile de rigoare. 

Marea majoritate a celor care au participat la acele ședințe de inițiativă nu erau muzicieni de vocație – unii făceau facultăți de cu totul altă factură sau aveau alte motivații să se apuce de cîntat, iar alții veneau din zona de prestări servicii muzicale de diferite nivele. Mulți dintre ei erau entuziaștii rătăciți prin labirintul naivității constipate ale amatorului – bucurîndu-se de anumite conjuncturi vremelnice din trecutul apropiat cu gustul amărui cenaclistoutecist – care nu au avut capacitatea unui discurs pragmatic, ci mai degrabă și-au consumat momentul istoric dizolvîndu-se emoțional în iluzia statutului de artist/vedetă/rocker proaspăt picat peste umerii lor acoperiți cu gecile de piele țintuite și purtate cu mare mîndrie de macho liber și dur, afișîndu-se făloși prin bufetul Caselor de Cultură Studențești sau ale Sindicatelor din țară… Iar mulți dintre ei încîntă și în zilele noastre publicul nevinovat, cu aceiași atitudine de hobby-ist, dar cu pretenția de formator de opinie. Cu permisiunea ta, dragă cititorule, nu am să dau nume, tocmai ca să nu-ți compromit eventuala plăcere catarctică, pe care o poți experimenta ascultîndu-i în concerte.

La începutul anilor ’90 era momentul cel mai prielnic pentru a pune bazele unei structuri de reprezentare, dar tocmai lipsa pragmatismului existențial a fost – și încă este – motivul principal al eșecului creării unei bresle funcționale… Exploatatorii telentului – adică impresari, case de producție, trusturi media, agenții de publicitate, etc. – fiind orientați spre buisness și spre interesele lor, și-au făcut imediat – cum era posibil – asociații, uniuni, organisme de reprezentare și de foruri profesionale prin care pot face lobby pentru a crea un climat social/economic/fiscal potrivit nevoilor lor. 

Noile generații de muzicieni ar avea șansa de a-și alcătui setul de principii care să stea la bazele unei astfel de intreprinderi… dar mă tem cu nu mai au nici un interes de a-și crea o formă de protecție compromisă, învechită și inutilă în noile condiții social/istorice. 

Cunosc mult prea bine dinamica, mecanismele și mentalitatea din lumea muzicienilor neinstituționalizați. Am petrecut 35 de ani din cariera mea în lumea aceasta. 

Am observat tendințe ideologice, am identificat tipologii de comportament și limbaje uzuale de comunicare, suspiciune, m-am lovit de indolență și de micime, am văzut măreție și dimensiune internațională, am fost umilit, am fost adulat, am fost expus ticăloșiei, am fost protejat de corectitudine, am cunoscut colegi extrem de cultivați, dar am întîlnit și oameni proști ca talpa, am avut colegi din familii bune, cu o educație impecabilă, dar m-am lovit și de mitocănia unora care provin din medii familiare expuse promiscuității… și înșiruirea poate continua… 

Cu toate că îmi place acest tip de existență – mi-am ales-o în mod conștient încă de la vîrsta de 13-14 ani – trebuie să recunosc dezavantajele ei și trebuie să admit nivelul mare de vulnerabilitate și expunere, care poate să pară injust și incorect în anumite situații. 

Observațiile și experiențele mele mi-au demonstrat că în această comunitate profesională neinstituționalizabilă (cu excepțiile de rigoare) domnește o mentalitate provinicală, care este modelată de atitudinea toxică de ‘descurcăreț’ potrivit celor care provin din zona prestărilor de servicii muzicale prin diferitele conjuncturi de evenimente/alimentație publică și este guvernată de o formă ‘infantilo-mioritică’ a sindromului Hubris. Iar acest tip de atitudine și dorința copilărească de ‘show off’ cu orice preț subminează demnitatea vocației noastre… mă rog, a celor care își conștientizează vocația în această activitate. Suntem enorm de puțini…

Decăderea

Semnele decăderii demnității umane în general și a meseriei noastre în particular au început să se arate imediat după schimbarea de regim, care a conicis din punctul de vedere ale epocilor culturale cu trecerea din epoca modernă în cea postmodernă, care prezenta parametri și repere de narativă în antiteză cu cea precedentă… aspect esențial pentru a înțelege corect parcursul istoric, politic, cultural și economic al societății. Pe vremea aceea încă se mai ținea cont ici-colo de instituția atestatului de liber profesionist – care în efervescența descoperirii libertăților nemijlocite a intrat în negura uitării, în condițiile în care această instituție de calificare și garantare a unei calități profesionale nu a fost abrogată, sau retrasă din uz. Pur și simplu cei ce au preluat gestionarea spectacolelor, ale evenimentelor și ale concertelor la începutul anilor ’90 nu au mai ținut cont de această instituție funcțională. 

Am obținut atestatul de liber profesionist în 1985, de atunci sunt propriul meu stăpân și artist independent. Colegii din generația mea cunosc bine condițiile și posibilitățile existenței de muzician liber profesionist din acele vremuri. Trecînd peste binele și relele sistemului de tristă amintire, aveam totuși un statut definit și juridic corect și nici de bani nu ne-am plîns… trebuie să recunoaștem.

Atestatul nu este o rămășiță comunistă – așa cum cred unii ignoranți. Într-adevăr, atestatul a fost introdus în practica profesională în 1955, dintr-un raționament pragmatic și de taxare a unor venituri, dar vă rog rețineți, că nu a fost interzisă practicarea profesiei noastre liber aleasă, ci a fost doar reglementată din punct de vedere fiscal și juridic, cum se întîmplă în orice ‘țară, ca afară’…

Încă se mai aud ici-colo ‘vocalizele’ unora prin care – demonstrînd o naivitate înduioșătoare – se sugerează comparații cu existența muzicienilor din alte țări… Chiar vreți un sistem corect și transaprent ca afară, care se bazează pe competență, talent, calitate și conținut atractiv? Atunci trebuie să militați pentru un mod de validare a profesiei alese… trebuie să existe un sistem de principii care guvernează activitatea de liber profesionist. Lîngă astea este necesară o fiscalizare corectă, nediscriminativă, este nevoie de instaurarea statutului social al artistului și de modificări în Codul Muncii. Iar peste toate astea un discurs amabil și prietenos din partea societății nu strică niciodată… nu-i așa? Sper că mi se îngăduie un dram de sarcasm acid, așa printre rînduri – să afirm: dacă ar fi un astfel de sistem acum în România, atunci foarte mulți dintre cei mai vocali și ‘neînțeleși’ dintre ‘colegi’ probabil nu ar avea nici o șansă să urce pe scenele visate.

Dar din păcate nu doar lipsa sistemului a dus la decăderea rușinoasă a profesiei noastre. 

Mai țineți minte Marlboro Music Tour? Această intreprindere atipică și unică pe plan mondial,cu girul și sprijinul anumitor instituții ale Statului, este începutul coruperii și controlării industriei muzicale din România, prin impunerea unui model toxic și contraproductiv de spectacol gratuit în interesul unui grup restrîns de persoane în plină ascensiune corporatistă și nu numai, care prin această acțiune au netezit calea exploatării potențialului financiar și politic al industriei spectacolului abia apărută. În ’94 s-au organizat primele alegeri libere… În acele vremuri tulburi de la mijlocul anilor ’90, în acel vid legislativ și structural s-au format mecanismele care au deturnat – la urma urmei – șansa comunității noastre profesionale de a-și dezvolta destinul. În afară de un mic grup de colegi privilegiați și cu protecția moștenită, noi ceilalți am fost lăsați de izbeliște și marginalizați. 

În umbra acestui eveniment major au apărut fel de fel de mici industrii de deservire a fenomenului, care la rîndul lor au lucrat – și o fac în continuare – pentru interesele exploatatorilor. Am putea bănui, că măcar presa este de partea noastră… din păcate nu este așa, iar de multe ori nici ei nu-și dau seama de asta. Reporterii de divertisment (care cu mare fast se autointitulează jurnaliști muzicali) în afară de faptul că anunță, sau relatează despre evenimente/concerte, nu au capacitatea – datorită lipsei de pregătire specifică în domeniu – de a cultiva și proteja demnitatea celor care creează conținutul despre care ei relatează și prin comunicări tabloidizate duc în derizoriu profesia noastră. Astfel interesul publicului de a susține fenomenul artistic se diminuează vizibil, iar noi nu suntem priviți ca parteneri serioși de discuții la masa jucătorilor din showbusiness.

Suntem victimele unui atentat de terorism cultural, iar starea noastră continuă să se deterioreze de atunci. Probabil se dorește dispariția noastră pe cale naturală. Astfel Statul scapă de responsabilitățile legate de menținerea segmentului nostru profesional. În contextul nou socio-istoric pur și simplu nu mai este nevoie de noi, pentru că nu mai reprezentăm interes economic, politic sau social. Suntem prea puțini… nici măcar la vot nu mai reprezentăm vreo forță demnă de luat în seamă.

Soluția? Hm…

Sistemul dezvoltat pe mecansimele existente este atît de bine pus la punct, că apariția vreunei forme organizate de reprezentare a noastră va avea toate șansele să fie incadrată, sau înghițită de orice structură sindicalistă deja funcțională și controlată tocmai de cei ce nu ne mai vor prin preajmă. Iar prin asta unii inițiatori ale acestor intenții firești și întemeiate își vor găsi liniștea într-un birou comod, cu un salariu bunicel, circulînd prin diferitele canale media ne vor explica și ne vor lăuda eforturile și grija autorităților în privința segmentului de cultură independentă și creativă. Pentru cei ce nu au șansa, sau nu vor să fie acoperiți și spirjiniți politic, sau sindical nu prea rămîn multe opțiuni. Cei care au încă vîrsta potrivită se pot înscrie la o facultate de profil și să obțină diploma necesară pentru a se putea angaja într-o instituție culturală – unde măcar își vor găsi oarecum siguranța existențială. Cei care nu au această posibilitate va trebui să se descurce pe cont propriu… știu… este trist, dar mai bine să fim lucizi și pragmatici decît să rămînem blocați în indolența naivă a vulnerabilității existențiale presărată cu bășcăliile mimetismului autosuficient… uneori ne-o facem cu mîînile noastre. Treziți-vă ! 

Gînduri bune cu respect și empatie… aveți grijă de voi !

AG Weinberger