Patricia

Aseară m-a sunat Patricia și mi-a povestit despre divorțul ei recent. Nu m-a impresionat și nici nu m-a mirat întâmplarea, cunoscând-o prea bine, mă așteptam oarecum la acest deznodământ. Nu prea am luat-o în serios niciodată… sunt obișnuit cu aceste descărcări emoționale – ușor isterice – ale ei. Mă uimiseră însă un singur lucru – mi-a vorbit parcă noi doi am fi încă implicați cumva în relația noastră de acum 16 ani… Ce s-o fi întâmplat în mintea ei? Poate chiar așa o fi… și nu-mi dau eu seama? De asta mă simt oare atît de rătăcit și vulnerabil de atunci?

Oscilam între Las Vegas, Seattle, Lausanne și Nashville la începutul mileniului nou… Lucram la un material discografic, pe care urma să-l înregistrez în The Music City… Călătoream mult… Era mijlocul lui octombrie, iar eu așteptam liniștit și retras într-un bar lăturalnic zborul meu pe McCarran, la o bere. Se așează nu departe de mine o fată agitată, neîndemânatică și ușor hăbăucă. Se tot uită în stânga-n dreapta, cotrobăie în permanență prin geanta ei – ce o fi căutând oare? La un moment dat mă trezesc cu rujul ei la picioarele mele… îl ridic și mă îndrept spre ea să i-l dau… Au trecut cîteva secunde bune pînă ce m-a observat întindu-mi mâna spre ea… și atunci brusc, parcă s-a oprit timpul din jurul nostru. Amândoi eram străpunși deja de culpabilitatea dulce și sacră. Ne-am predat instant, ne-am găsit… ne-am regăsit de fapt, pierdîndu-ne printre hormonii celuilalt…

Era aceea întîlnire instantă și fabuloasă care pur și simplu te subjugă și te cuprinde. Cînd măruntaiele ți se pun în mișcare, cînd simți cum atomii ei se contopesc cu ale tale, cînd tot ce-i în jur pierde contur și nu mai contează absolut nimic ce nu suntem ’noi’… ne aflam în mijlocul unui cutremur arzător și nu ne mai păsa de nimeni și de nimic… Coincidența sau providența a făcut să ne urcăm amândoi în avionul de Seattle.

Eu aveam un mic apartament in Auburn – așezare urbană la jumătatea drumului dintre Seattle și Tacoma… nu am mai ieșit din casă 4 zile… amândoi am intrat într-o paranteză existențială și ne-am aruncat în îmbrățișarea inconștienței carnale… am ars, ne-am topit, ne-am sufocat, am renunțat, ne-am reclădit, ne-am amăgit… Miercuri dimineața trebuia să plec deja, eram epuizat și rușinat… aerul rece mi-a înghețat cearcănele decadenței și a euforiilor recente… eram amețit de la amestecul indecent de alcool și cocaină, mă simțeam zombificat și expulzat din confortul demnității… Cum voi prelucra oare întîmplarea asta? Ne-am revăzut joi seara, în Seattle… la ea acasă…

Patricia avea 36 de ani, tenul măsliniu, statură medie, puțin plinuță, glezne superbe și ochi mari și negri, nefiresc de pătrunzători, în care se oglindise toată tristețea și suspiciunea ancestrală a neamului ei… Era cherokee… Nu prea știam cînd se uită la mine sau cînd privește în depărtare. Simțeam cum levitează în brațele mele… mă săruta și mă iubea cumva de dincolo… din acel dincolo, unde puțini au șansa să pătrundă… Patricia radia un soi de spiritualitate erotică primară… greu de pus în cuvinte… Vindea și prezenta cosmetice online, pe un blog… avea tot timpul din lume pentru mine… mă seca, mă epuiza, mă consuma, mă savura, mă mușca și mă înconjura cu toată ființa ei… nu am mai simțit pînă atunci așa ceva… M-a făcut să văd acea linie suavă care desparte realitatea de tărâmul viselor astrale… tot aștept să mă mai cuprindă acel fior, dar se pare că așa ceva ni se dă o singură dată… acest fior este acel tren, care doar o dată se oprește pentru noi în acea gară…

În adolescența mea timpurie aveam un vis care tot îmi apărea de cîteva ori… același… devenise obsedant deja… stătea în poziția lotusului în fața mea o indiancă – probabil cherokee, după împletirea părului și după forma alungită a feței ei luminoasă și pașnică. Doar stătea, nemișcată și zâmbea cu ochii ei imenșiși strălucitori… ceva mai frumos eu nu am văzut… mă simțeam acasă, mă simțeam acceptat și protejat… Ce o fi însemnând asta? Ce mesaj trebuia să înțeleg de aici? Răspuns clar nu am nici azi, dar simt visceral că am o legătură organică cu călăuza mea din vis. Viața mea de atunci încolo însă a fost profund marcată de indianca mea… pe ea o căutam în fiecare femeie cu care am avut de-a face… nu am găsit-o… pînă la Patricia…

Există femei care își fac ambiție din a submina demnitatea bărbatului și astfel să pună stăpânire eternă pe el. Acestea își hrănesc orgoliile din a se edifica dintr- un complot imaginar împotriva speciei bărbătești. Am avut nenorocul pînă acum să mă îndrăgostesc de femei nepotrivite mie. Oare ce lecție îmi dă Universul prin asta? Cum ar trebui să mă raportez la pățaniile mele, nefericite uneori? În marea parte a relațiilor mele m-am simțit folosit, uzitat și păcălit de specimene parazite și vampiroaice energetice, dar iată-mă… nu mă opresc… nu mă pot opri… tot caut și caut convins fiind de certitudinea care încă de dincolo a fost programată in biosul meu… Nu accept ideea să nu mă pot dizolva în ancestralul erotic și etern cu deținătoarea celeilalte jumătăți a entității mele.

Telefonul Patriciei m-a tulburat… recunosc. Simțeam nevoia să mă văd cu ea, o doream, sorbeam fiecare cuvînt al ei cu sațietatea adolscentului onanist și neinițiat încă. Ezitam și mă zvîrcoleam… dar se pare că lenea, lașitatea sau poate chiar înțelepciunea m-au făcut să nu o mai caut… Viața mea, oricum prea complicată și zăpăcită nu mai poate gestiona încă o alungită transoceaniadă erotică.

G-d speed Pat!