În epoca tulbure a neo-post-adevărului-falsificat– în care trăim acum – valorile și pilonii ideologici pe care s-au construit codurile morale și formele de organizare socială ale omenirii sunt ori reinventate, ori dizolvate, ori alterate. Ne aflăm în plină schimbare de paradigmă, ceea ce va modifica din temelii însăși existența noastră. Prin delegarea nonșalantă a responsabilității decizionale devenim din ce în ce mai aserviți tehnologiei. Poate din comoditate, poate din lene, sau poate chiar dintr-o formă de lașitate ne complacem în confortul călduț, dar sigur al previzibilității, astfel expunându-ne direct și oferindu-ne ieftin oricărei intenții de exploatare malignă.
Știm foarte bine că fiecare epocă culturală este, în primul rând și în mod explicit, antiteza epocii dinaintea ei. Toți cei care se ocupă de muzică, arte, știință, istorie, relații publice, publicitate, publicistică, media, literatură, politică, psihologie sau sociologie trebuie să cunoască și să înțeleagă această dinamică istorică și antropologică, fiindcă doar înzestrat cu acestea se poate creiona calea spre dezvoltare și expansiune. Unii înțeleg chiar foarte bine și o aplică întocmai spre legitimata lor împlinire… Dar în absența acestor acceptări și cunoașteri, orice încercare de aplicare sau analiză – fie ea chiar bine intenționată, va duce la un deznodământ diluat printr-un diletantism patetic. Iar între timp semidocți îmbătați de mândria priceputului și impostori rătăciți prin labirinturile oportunismului răspândesc cu o poftă tinerească senzaționalul reciclat prin rândurile publicului prea curios și neinformat, care nici nu-și mai ridică ochii din ecranul telefoanelor așteptând cu nerăbdare să afle confirmările memoriei sale colective…
Nu mai este o noutate pentru nimeni că societatea noastră, din păcate, nu pune preț pe educație în general și nici pe educația muzicală în particular. Există un discurs batjocoritor pe seama muzicienilor, care promovează cunoașterea și se mândresc cu diferitele grade universitare și științifice obținute în urma studiilor lor. Culmea este că această poziționare nefirească vine din partea unui număr semnificativ al breslei noastre, ba chiar de către unii, care și-au asigurat celebritatea și sunt adevărate modele pentru opiniatori. Parcă ambiția, succesul, educația și stabilitatea cuiva ar fi un păcat rușinos, care provoacă mai mult ură și dispreț, în loc să genereze admirație și inspirație încurajatoare pentru ceilalți. Rădăcina acestui discurs autofag, reactiv și contraproductiv se găsește undeva în adn-ul cultural multisecular din care izvorește însuși complexul de inferioritate al unora, cei ce se autovalidează prin bășcălie și deconstrucție.
Pentru că mă interesează domeniul muzical – în care activez mai bine de 40 de ani – în toate aspectele lui, în cele ce urmează mă voi referi la breasla mea directă și în interesul ei… cum o fac de fapt în fiecare articol/studiu publicat.
Demonstrând respect și responsabilitate pentru profesia lor, toți muzicienii ar trebui să fie familiarizați cu istoria sunetelor și efectele acestora asupra diferitelor epoci istorice și culturale și cu modul în care aceste epoci au influențat tendințele și stilurile muzicale rezultate din aranjarea temporală și spațială a obiectelor sonore. Sunetele, ritmurile, armoniile, sintaxele propuse de compozitor și emise de muzician au propriile dezvoltări istorice și funcționale. E bine să se cunoască aceste chestiuni pentru a înțelege – printre altele – natura, originea și cauzalitatea sonorităților contemporane.
Nimic nu se întâmplă fără să fie nevoie de acel ceva, nimic nu iese din gol. Indiferent că este plăcută la ascultare, sau dimpotrivă – este experimentală, orice fel de muzică are un rost contextual și o funcționalitate estetică, socială, uneori chiar academică. De exemplu ceea ce cunoaștem azi sub denumirea generică de muzică electronică(cu toate genurile și subgenurile aferente) a fost cercetată și dezvoltată în diversele universități și instituții de muzică, încă din anii ’50 ai secolului trecut. În perioada menționată aceste muziciau fost într-un stadiu embrionar, de avant-gardă și deseori scandalizau auditoriul în mare măsură. Rostul acestor experimente era și este tocmai găsirea și testarea noilor principii prin care se generează muzică. Există multiple aplicații și funcționalități muzicale care servesc matematica, fizica, domeniul militar, sociologia, științele comunicării, psihologia, medicina și multe altele… iar divertismentul este doar o foarte mică parte dintre ele. Trebuia să conlucreze la nivel academic toate disciplinele cunoscute, pentru a crea noile paradigme și infrastructuri pentru asigurarea dezvoltării. În 1959 firma Siemens a prezentat publicului generatoarele de sunet în studioul – special construit pentru acest scop – “Siemens Studio für Elektronische Musik”. Apariția acestora a dus – printre altele – la construirea sintetizatorului, care în forma lui monofonică abia la sfârșitul anilor ’60 a devenit accesibil publicului. Iar de atunci ne bucurăm de aplicabilitatea acestuia prin atâtea și atâtea muzici și opere esențiale. La fel, de asemenea putem aminti aici specii și sintaxe experimentale pur sânge, cum ar fi minimalismul muzical american, care la sfîrșitul anilor ’50, ca răspuns la serialismului european, a pus bazele a ceea ce numim azi EDM (electronic dance music), atât de populară și plăcută publicului. Un alt exemplu: muzica pop-rock își are rădăcinile la începutul Renașterii – acum 700-800 de ani, când a apărut rondo-ul, această formă muzicală afirmată în muzica polifonică, care se bazează pe alternanța unui refren muzical cu a unor cuplete. Forma schematică a rondo-ului este A/B/A/C/A/D/A/coda. La sfârșitul secolului XIX. au apărut genuri muzicale ușoare, cum ar fi opereta, ragtime, polka, tango sau jazz. Acesta din urmă avea să joace un rol definitoriu în evoluția muzicii populare al secolului XX.
Temele de jazz – în general, aveau o formă de 16 măsuri cu structura A/A/B/A – ceea ce ne sugerează o înrudire directă cu rondo-ul. Din această schemă muzicală s-au dezvoltat ulterior toate genurile și subgenurile pop-rock, care au dominat întreg secolul XX. Iar șirul exemplelor poate să continue mult și bine…
Înțelegând și asumând acest tip de abordare, poate va fi mai ușor de acceptat un sunet muzical coerent, care nu se potrivește neapărat cu gusturile și preferințele obișnuite, dar reprezintă totuși o manifestare artistică. Muzica nu este doar distracție, din cele mai multe ori trece granițele divertismentului, prin urmare ar trebui ascultată și înțeleasă ca atare. Mesaje estetice, filosofice și/sau științifice pot fi transmise prin fluxul rezultat din organizarea în timp și spațiu a obiectelor sonore. Iar aceste deprinderi pot fi realizate doar printr-o educație specifică și pot fi apreciate doar de un public deschis și implicat.
Așadar primiți vă rog invitația mea – indiferent că faceți parte din breasla noastră, sau din public – de a vă cultiva apetitul către cunoaștere întru lărgirea dimensiunii existențiale, care în mod cert vă va îmbogăți calitatea exepriențelor pe care le veți îmbrățișa de acum încolo.
Singular AG 