Și ce dacă?!

Motto:

Crede în cei care caută adevărul, ferește-te de cei care l-au aflat… André Gide

Conform prezicătorilor înțelepți punctul „evolutiv„ în care a ajuns acest ciclu planetar – potrivit doctrinelor teosofice – reprezintă semnele schimbării culturale profunde și radicale, care se vor împlini într-un secol de acum înainte. A șasea specie, sau „the new race” – cum prevesteau acum circa 100 de ani ezoteriștii antropozofi și mistici (Helena Blavatsky, Piotr Ouspensky, George Gurdjieff, Rudolf Steiner și alții), va ajunge să domine planeta în câteva generații. Acest tip de om nou se dezvoltă independent de apartenențele identitare tradiționale, eliberat de orice fel de constrăngeri religioase, culturale sau etnice, iar evoluția sa reprezintă, deocamdată, un mister antropologic – obscuritate atât de convenabilă stabilimentelor din orice fel de orânduire. Argumentele filosofice/ideologice/ istorice/culturale despre omul nou sunt solide, dar probabil utopice și naive încă, dar extrem de onorante pentru cei ce se califică în această categorie, cu toate că există un ridicat risc de izolare socială pentru cei ce gândesc și există altfel.

Știm cine suntem…

Nu ne cunoaștem, dar ne recunoaștem. Indiferent de greutățile sociale, indiferent de indolența generalizată și de nivelul alarmant de decăzut al narațiunii colective, există totuși un cod al intelectului entuziasmat. Ne recunoaștem prin manifestările, prin comunicările, prin operele și prin asumările pe care le facem… fiecare în propriul său domeniu. Încercăm să salvăm tot în ceea ce credem… salvăm spiritul, sufletul, angelicul – tot ce este divin prin a sa umanitate intrinsecă. În cazuri fericite, astfel de operațiuni de salvare sunt ignorate, dar de cele mai multe ori ele irită și nasc ură și hărțuire din partea societății contemporane, care denigrează și subminează orice fel de aspirație spre abordări culturale/intelectuale diferite de cotidian și ne tratează la rândul ei cu un dispreț sadic. Acest tip de reacție din partea societății generează un șir întreg de abilități sociale, fără de care nimeni nu- și mai poate duce la bun sfârșit ideile, proiectele. A apărut un limbaj de lemn, o gândire de lemn și un comportament fals și toxic. Talentul și cunoașterea nu mai sunt neapărat de ajuns pentru a se impune și reuși în vacarmul încâlcit a ipocriziei.

Agresivitatea și egocentrismul haștagist devine din ce în ce mai mult narativa dominantă față de care nu am nici un fel de apărare. Orice aș spune, orice aș face să mă apăr, sau să ies din calea prostiei se interpretează – într-un mod tupeist, convenabil și facil – drept atac la persoană. Multipolaritatea comportamentală și efectul Dunning- Kruger – prostia atotștiutoare – au devenit stare de normalitate pentru multă lume. Zombificarea corporatistă dă roade, apare demografia de agramați, narcisici și ultra tehnologizați… chiar și în rândurile celor trecuți de prima tinerețe.

Se pune întrebarea pe bună dreptate: ce numim normalitate? Este oare normalitatea rezultatul statisticilor celor mulți? Care sunt reperele la care raportăm normalul versus anormalul?

Dar care este etimologia normalului? Cuvântul vine din latinul normalis, care înseamnă dascăl, învățător în școala primară.

Conform DEX-ului însă:

NORMÁL, –Ă, normali, -e, adj. 1. (Adesea adverbial) Care este așa cum trebuie să fie, potrivit cu starea firească, obișnuit, firesc, natural. ◊

Dacă societatea contemporană este așa cum trebuie să fie – cum ne sugerează definiția din DEX, atunci putem presupune că cineva undeva și cândva a reușit să manevreze societatea câtre starea pe care o vedem, simțim, cunoaștem. Acel cineva este un geniu și un mare stăpân globalnic peste noi. Uneltele sale sunt multiple și dau dovadă de inventivitate. Genialitatea lui nu constă neapărat în crearea noilor modalități de impunere, ci mai degrabă în a însuși, deconstrui și perverti energia și spațiul codului moral din care este clădit însuși edificiul uman.

Nu am nicio problemă cu activismul în general. Eu însumi am fost, sunt și voi fi un activist feroce pentru lucrurile și principiile în care cred – exact ca toți ceilalți. Treburile lumii nu pot să meargă înainte fără acitivism și fără implicare în fluxul decizional. În Univers orice organism crește până apare anticorpul, știm asta. Ca orice anticorp, activismul generează declanșarea mecanismelor de auotapărare al oricărui sistem care se confruntă cu pericolul schimbării. Dar cum bine știm din experiența narativei istorice, sistemul NU poate fi învins, sau înlocuit, eventual ajustat – în cel mai bun caz. Activismul care vrea să se impună prin distrugere și anihilare nu va avea nici un fel de sorț de izbândă, în cel mai bun caz creează doar scandal de presă – dacă acesta nu cumva este chiar generată de presa lăcomită și ahtiată după senzaționalul care vinde bine publicitatea. Într-un mod ipocrit activismul de tip nou vrea să impună exact acele măsuri punitive împotriva cărora se tot revoltă și înspre care vrea să schimbe societatea contemporană. Se comportă parcă ar fi hiene în haită devorând hoiturile putrezite. Potrivit acestora, realitatea este că omul este un copil al materiei, un produs al celulelor stem, o maimuță inteligentă, golit de orice sacralitate, care este încă guvernată de legea junglei: dobândirea, colectarea, îmbogățirea, puterea, instinctul de a trece peste alții, și mai nou, confortul și alterarea firescului natural. Iar pe noi, pe cei ce ne arogăm dreptul de a rămâne diferit, ne obligă să levităm asupra lucrurilor și să observăm tendințele în ansamblul lor. Adică dacă cumva nu sunt în totalitate de acord cu ei, atunci sunt linșat, marginalizat și stigmatizat în cel mai pur spirit a corectitudinii politice.

Și ce dacă sunt sensibil la vocea sufletului și nu mă las privat de minune ? Și ce dacă privesc în depărtare – mult peste granițele existenței pământene și ale morții? Și ce dacă sunt convins de propria-mi nemurire, care vrea să-și cunoască sinele și care se dizolvă în divin? Ce dacă?

Și da… îmi pot valida argumentațiile prin gestionarea liberă a gândirii. 

Dar tu?