Contemplări în Kali Yuga

Am crescut în generozitate… conjucturile și condițiile edificării mele mi-au oferit o perspectivă deschisă și bogată asupra lumii pe care, la rându-mi, urma să o creez. Nu era nevoie să-mi dezvolt sisteme de autoapărare sau să umblu cu ohii-n patru, pentru că nu aveam ostilitate în preajmă. Orașul meu, care a fost atestat cu 1000 ani în urmă, îmi oferea un spațiu amabil, cult și educat. Iar eu m-am edificat în consecință… Nu am avut nici atunci și nu am nici acum motive să mă încrunt, sau să afișez măști respingătoare. Pur și simplu îmi permit să mă arăt așa cum sunt… cu sufletul curat, cu intenții binevoitoare și acționând prin competențele mele reale… you’ll get what you see… La urma urmei este vorba de culturalitatea cu care te înzestrează cei 7 ani de acasă…

Se mai întâmplă… da… de fapt se întâmplă des să mă aflu în fluxul stării de grație. În acele momente îmi vin cele mai bune și inspirate gânduri și idei, pe care uneori le conștientizez cu mult timp după ce apar. Sunt cazuri când această stare mă apucă acasă, sunt cazuri când mă inspiră pe stradă sau sunt cazuri când mă prinde pe scenă. Încă din tinerețea mea și până nu demult am crezut că nimeni nu poate scăpa de așa ceva. Cât de naiv am fost pe atunci – și mai sunt în continuare, hm… 

Lipsa sufletului curat și a bunelor intenții creează premizele corupției de orice fel, iar într-o captivitate globală orice victorie este imposibilă. Cei ce știu asta riscă la orice pas să fie alungați din ‘lumea normală’. Unii din noi – care ne asumăm această cunoaștere, suntem stigmatizați și comentați malițios de ceilalți. Așa a fost, așa este și așa va fi întotdeauna… Normalitatea desacralizată este de fapt un barometru statistic impunând autoritar calitatea majorității cu multiplele sale tulburări și deficiențe… indiferent cât de descreierată este majoritatea. Trăim în vremuri în care avem mai multe întrebări decât răspunsuri. Iar practica punerii întrebărilor prezintă lipsuri în argumentație și în narativă culturată. 

De regulă contestat este omul demn și asumat, care stă flancat de principii și este susținut de un solid cod moral. În loc să conteze doar ideile, el este judecat/perceput supreficial după bârfele și poveștile care circulă despre el. Se confundă subiectivismul emoțional cu argumentația limepede, bazată pe cunoaștere și educație. Dar așa se întâmplă în acest delir numit corectitudine politică. Absolut toată lumea pune întrebări – în numele sacrei democrații… măi, să fie… 

Conștiința colectivă deteriorată servește ca platformă și destinație pentru tendențiozitatea ticăloasă a comunicării oficiale prin diversele canale de presă – fiecare la rândul lui în serviciul cuiva, astfel modelând după plac cognitivul supușilor… Iar cultura a devenit o promemadă pentru exasperații de atâta nebăgare de seamă și suferind de sindroamele la modă. 

Când exiști în spațiul public, îți mai și permiți să fii reper pentru unele lucruri, chiar să fii inspirație pentru unii-alții, evident că vei genera antipatii și contestări. Este firesc acest lucru, mai ales în breasla mea, unde domină mediocritatea, chibițarea și frustrarea servilă. Suntem foarte puțini care ne putem permite să fim ceea ce ne dorim. În fond este o alegere și o asumare. Credibilitatea și validarea sunt privilegii ale unei tradiții în care te naști… în rest sunt doar povești și încercări anemice. 

Succesul te expune și te face vizibil, vrând nevrând te vei lovi deseori de invidia, ticăloșia și uneltirile celorlalți, mai puțin împliniți din toate punctele de vedere. Este firesc pe undeva… în fond vorbim de frustrări și neputință. Navigând de aproape 40 de ani pe culmile profesiei mele m-am confruntat de multe ori cu ticăloșia și rea voința unora-altora. Fiind o fire analitică și retrasă mă preocupă scrisul, cititul și gânditul – uneori mai mult decât cântatul…  Printre multe altele mă fascinează geneza răului și flosofia ticăloșiei. Încerc să înțeleg rațiunea, motivațiile, psihologia și aplicațiile acestor deprinderi. Răul este o manifestare necesară a culturalității ce stă într-un echilibru perfect cu întregul divin, este prezent încă din momentul când omul și-a asumat conștința existențială și a prins gustul avuției – legenda mărului din Paradis. În zecile de milenii care au trecut de atunci, răul evoluează împreună cu celelalte deprinderi și atribuții umane. 

“Aroganța omului de a se considera vârful lanțului trofic și de a se crede specia dominatoare planetară, alimentează iluziile proprii despre poziționarea sa în dinamica relației cu divinul atotputernic, iar cu această abordare omul este nevoit să-și creeze mijlocirile prin care să-și dea sens filosofic propriei existențe.  Altă șansă nu are. Tocmai această distanțare iluzorică generează capcana dialectică în care se zvârcolește omul, devorându-și propria eternitate. Iar acest fapt reprezintă oportunitate pentru cei abili, care au înțeles din cele mai vechi timpuri să profite pe marginea naivității autodestulătoare. De-a lungul evoluției societăților umane, s-au generat și s-au impus o mulțime de școli de gândire, convingeri, religii, sisteme morale și curente filosofice. Uneori conjungându-se una pe cealaltă, alteori chiar ciocnindu-se brutal, dar toate având o imensă influență în formatarea mentalului colectiv, pentru a creea premizele și condițiile controlului total.” (extras din teza mea de doctorat cu titlul Obiectivitatea Speculativă în expresia muzicală în secolul XXI – preambul și argumentație pentru poemul simfonic Solomon -capitolul I – Aspecte neuroprogramatice în practica muzicală)

Declinul generalizat și agresiv prin care trece umanitatea mă ‘invită’ într-o introspecție discretă și într-o singularitate casnică. Nu mai sunt convins că, dacă gândesc, pot să și exist. Oricum sunt un om privat, nu prea ies și nu frecventez societatea… așa m-am născut. Altceva nu prea îmi mai rămâne doar să mă uit afară din mine, înghițindu-mi jena ancestrală manifestată prin pedigree-ul desuet al unui burghez din Camelot.

Și dacă Dumnezeu este doar o tehnologie?