I’ve been downhearted, baby…

Preambulul motivării

Cînd aud vorbiri și discuții despre Blues sau Jazz, în general mă încearcă două tipuri de sentimente, care de obicei se transformă în atitudine – și mai mult ca sigur, într-o reacție ‘surprinzătoare’ pentru mulți ‘pricepuți’… dar, cu permisiunea ta, dragă cititorule, nu voi detalia aspectul acestora aici… păstrează-ți plăcerea pe cînd vei avea șansa să-mi fii prin preajmă. Aceste lucruri oricum trebuiesc cîntate și nu discutate…

În spațiul nostru geo-social-istoric există o multitudine de concepții naive și greșite despre Blues și Jazz. Aceste muzici generează închipuiri, frustrări și complexe în rîndurile celor care dintr-o nevoie egocentristă doresc să-și declare disocierea de o lume în care nu se simt în largul lor. Nu este nimic de condamnat în asta – dacă citești acest text, probabil te simți parte cumva din această categorie, sau ești înrudit într-un fel sau altul cu aceasta…

Marea majoritate a ‘pricepuților’ nu are nici cea mai vagă idee de originile acestor muzici, de tradiția, de motivațiile reale și de impactul acestora asupra evoluției sociale și civice. O și mai mare majoritate nu a fost niciodată pe meleagurile de origini ai acestora și nu a avut contact direct cu cei ce o practică… ‘pricepuții’ comit o farsă cînd ‘povestesc’ lucruri și întîmplări – de obicei la un pahar de vorbă – despre care doar din auzite au aflat cîte ceva… astfel distorsionează imoral și lipsit de orice fel de etică însăși realitatea. Doar foarte puțini dintre noi am trăit autenticul acestor muzici din prima mână… 

Am fost rugat să scriu un eseu despre femeile în Blues și Jazz. Nu mi-a fost foarte clar din invitația primită, din ce punct de vedere să mă apropii de tematică, așadar mă voi declara printr-o abordare strict subiectivă, bazîndu-mă totuși pe fapte istorice, bine documentate și pe experiența mea trăită la fața locului, în breasla muzicală de a lungul celor 7 ani petrecuți în Statele Unite.

Un real exercițiu de imaginație despre puterea femeilor… și nu numai

Sunt un feminist convins. Tot ce fac, tot ce trăiesc, tot ce sper sau simt se întîmplă strict prin această prismă… Greșesc oare? Nu-mi pasă și nici nu mă interesează părerea nimănui… Desăvîrșirea-mi va dovedi eroarea sau vitalitatea convingerilor mele…

Așadar…

Încă de la începutul secolului douăzeci, cîntărețele americane – prin puternica lor tradiție culturală – au ajutat femeile din întreaga lume să-și asume propria voce și atitudine, provocînd astfel demolarea limitelor trasate privind rolurile lor acceptate și impuse de societate. 

Aceste cîntărețe au descoperit în sinea lor o variantă mult mai autentică și eliberată a propriilor existențe, negînd regulile și așteptările sociale care au definit pînă atunci cum să se comporte, cum să se îmbrace, cum să simtă sau cum să iubească o femeie. Au refuzat să urmeze eticheta bunelor maniere, normele de conviețuire și uneori chiar legea. Fete rele? Probabil… dar nu ar fi ajuns nicăieri dacă ar fi fost altfel… și bine au făcut. Poveștile lor de viață au marcat etape esențiale pe drumul emancipării sexelor – ce urma să vină. Astfel Blues și Jazz devin cu adevărat o parte organică din coloana sonoră generală a istoriei secolului XX, prin care se comunică schimbările fundamentale sociale și civile.

Cu două decenii după începuturi… imaginează-ți, doar…

The Demimonde – lumea interlopă din Storyville – cartierul roșu din The Big Easy (cum este poreclit orașul New Orleans), probabil undeva pe Basin street… intrăm în bordelul celebrei Hilma Burt… în fundul salonului, departe de zgomotul străzii, pe o scenuță din scînduri, rezemată de pianul junului Jelly Roll Morton (angajatul lui Hilma Burt) stă o tînără femeie care începe să numere timpii și să dea tempo-ul pianistului… two, three, four… I’ve been downhearted, baby… și începe trecerea într-o altă dimensiune… Cîntăreața, curgîndu-i prin vene o corceală de fluide amestecate ale Africii și ale Lumii Noi, zîmbește larg, în timp ce transpirația abundentă lipește rochia de trupul ei pronunțat, iar machiajul ieftin strălucește pe fața tinerei încercînd să cucerească puțină atenție… cîntă ușor resemnată unui public zgomotos, dezinteresat, care își îneacă fricile și frustrările în multiplele rînduri de bere și bourbon… Astfel de localuri mereu se află la marginea legalității, cu toate că prostituția nu este interzisă, se vinde alcool și jocurile de noroc sunt ‘tolerate’. În Storyville cîntărețele muncesc… nu se distrează… cîntă Blues printre rîsetele și țipăturile bărbaților în căutarea plăcerilor accesibile pentru banii lor. Cîntă, se acompaniează la pian, flirtează, dansează, servesc la mese și uneori se urcă în cameră cu clienți pentru a mai încasa cîte ceva pentru a-și plăti mai ușor facturile. Cîntecele lor emană poveștile despre bucuriile, tristețile, viețile și moartea lor. 

Fardurile ieftine și paietele strălucitoare cu greu pot ascunde vîrstele lor… unele abia au ajuns la 15 ani, iar altele sunt trecute deja de școala vieții… Fiecare notă cîntată de ele are o poveste și un adevăr. Dar pentru a ajunge la acest nivel al autenticului fiecare dintre ele a plătit scump… This is Devil’s business !

În plăcerea diluării tale într-ale priceperii la toate, plescăind salivos picanteriile suferințelor celorlalți, devii martorul unei mixturi aproape poetice dintre promiscuitatea existențială și cruzimea frivolă a nevoii de a avea dorințe – o imagine amuzantă… generată și controlată de interlopi. Demimonde-ul a jucat un rol hotărîtor în evoluția muzicii de Blues și Jazz de a lungul timpului. Să folosesc un termen specific muzical: interlopul este ‘motivul generator’ pentru toată muzica de Blues și Jazz ce urma să apară. Fără ei nimic din ce știm astăzi nu s-ar fi întîmplat. Ei au controlat localurile, ei au impus comportamentul și moda vestimentară a clienților, ei au introdus noile droguri, ei au deținut rețelele de ‘distribuție a plăcerii’, ei au definit gustul și preferințele celor care umblau în localurile, casinourile și bordelurile lor. În acele vremuri interlopul avea clasă și stil. Știa să se comporte, să se imbrace și avea o anumită cultură burgheză. Nu este greu de imaginat atracția interlopului pentru femei frumoase și talentate. Avîndu-le prin preajmă, interlopul și-a putut etala rangul, bunăstarea și bărbăția în public. 

Prin anii ’20 apare momentul unei schizme dintre speciile muzicale discutate. Jazzul  devine sinonim cu distracțiile înaltei clase sociale – lumea femeilor frumoase, dar întreținute, lumea blănurilor, a bijuteriilor, a cluburilor și a automobilelor de lux. Jazzul devine mainstream și oferă coloana sonoră divertismentului urban. Cîntăreața de Jazz brusc devine o păpușă întreținută și răsfățată în puf – prin asta devine arhetipul țîfnoaselor pițipoance ale zilelor noastre… 

Cîntăreața de Blues însă este nevoită să rămînă în mahalalele orașelor mari și să-și continue nemiloasa luptă pentru supraviețuire… cîntă, servește la mese, își vinde trupul și uneori chiar sufletul… oricum se știe ca Blues is Devil’s music… pe ea nimeni nu o ține în puf, ea nu este întreținută, ba din potrivă – ea devine probabil singura sursă de venituri pentru copii ei – uneori și pentru bărbatul ei șomer sau condamnat. Experiența ei va conduce la apariția arhetipului cîntăreței rebele de rock, sau de blues, sau de jazz de după al doilea război mondial (care nu se mai poate numi muzică de divertisment sub nici o formă), sau de folk militant al anilor ’60.

În același perioadă pe teritoriul Regatului României – unde societatea se zvîrcolea într-o stare schizoidă de identitate și unde contemporaneitatea burgheză se confrunta cu postfanariotismul moșieresc, preferințele muzicale se reflectau prin tradiția neaoșă cu funcționalitatea gustului de murătură păstrată la butoi prin beciurile conacelor. Nu vroia nimeni altceva pe atunci, decît să arate mesenilor cum îi are pe lăutari la ordinele lui și cum îi plătește în văzul tuturor ca răsplată domnească pentru bătrîneasca cîntată la ureche. Alt popor, altă muzică, altă trăire… Nici urmă de Blues sau Jazz pe aici… pe atunci…

Dar să revenim din aferim…

Puterea reală a acestor cîntărețe de multe ori a fost subestimată și trecută cu vederea cu aroganța tipică unei societăți constipate de propria infatuare masculină. Cu toate acestea moștenirea lor este mai prezentă și mai vie ca niciodată, relevînd contextul istoric în care femeia, prin gîndirea și atitudinea sa, și-a asumat trăirile cele mai adînci. La urma urmei fiecare generație de femei își va găsi propria Bessie Smith, Billie Holiday, Janis Joplin – prin vocile cărora își va putea mărturisi în public gîndurile, durerile și plăcerile în cel mai curajos și voluntar mod cu putință. 

Acum o sută și ceva de ani cîntărețele americane au început să-și cultive propriul stil muzical, folosindu-se de blues ca vehicol pentru a ‘vorbi’ adevărurile despre umilință, subjugare, bucurii, dragoste, violență și prea diversele trăiri feminine. Cîntărețe ca Mamie Desdoumes, Gertrude ‘Ma’ Rainey, sau inegalabila Bessie Simth s-au impus cu mare succes prin aparițiile lor și prin înregistrările timpurii. Succesul de piață a unei blueswoman din acea perioadă a însemnat literalmente supraviețuirea economică a caselor de discuri din epocă și astfel femeile au căpătat încă de la începuturile ‘recording business’-ului un rol influent și hotărîtor. Astfel au reușit să asigure locul solid pentru femei în ‘music business’, dar și în artă în general. Atitudinea dură al lui Bessie Smith a generat unul din punctele de pornire al primului val al mișcării feministe la începutul anilor ’20 – chiar după acordarea dreptului de vot femeilor americane. Complexitatea acestor implicări și întîmplări au făcut din ‘popular music’ un mult mai eficient vehicol cultural în a reprezenta feminitatea decît filmul sau – mai tîrziu, televiziunea.  Blueswomen-ii timpurii – dar și cele ce le urmau – au fost puternice, sexy, agresive, emotionale, spirituale și total dezinhibate în a comunica propriile dorințe și condiții. 

Billie Holiday, cu aerul ei mistic și întunecat a adus jazz-ului o dimensiune a pericolului și a ‘lumii de dincolo’, Etta James în schimb a cultivat în mod conștient imaginea de ‘bad girl’ aducînd o energie nouă rhythm and blues-ului anilor ’50. Tina Turner cu vocea ei răgușită și dansînd cu picioarele ei superbe pur și simplu a catapultat formația soțului ei Ike, din ‘The Chitlin Circuit’ direct în tuneul mondial cu The Rolling Stones. Și bineînțeles Aretha Franklin, care din postura de ‘fată cuminte printre femeile rele’ , trecînd de la gospel la rock’n roll a provocat o revoluție în toată regula, impunînd… RESPECT. Atitudinea crudă și nemiloasă al lui Janis Joplin, prin reînvierea sexualității și agresivității cîntărețelor de la începutul secolului XX, a dat o nouă dimensiune muzicii rock ai anilor ’60 cu care ușor se puteau identifica femei și bărbați deopotrivă. De la Joplin încoace moștenirea cîntărețelor de blues a supraviețuit și s-a întărit atît prin formă, cît mai ales prin atitudine de viață. Cu toate că nu sunt neapărat și cu strictețe cîntărețe de blues, dar vedete ca Patti Smith, Lauryn Hill, Mary J. Blige, Courtney Love, Stevie Nicks, Joni Mitchell, Chaka Khan sau Lucinda Williams stau drept dovadă că spiritul și mentalitatea primelor generații de cîntărețe luptătoare pentru emancipare, recunoaștere și respect trăiește și dăinuie într-un mod strălucit.  

Strălucirea pe o scenă, desăvîrșirea unei vieți de artist și eterna simpatie a publicului sunt rezervate unui segment subțire dintre cei care sunt dispuși să facă acel pact faustian. Fără acest ‘contract’ nu se va întîmpla marea minune… În mod paradoxal tocmai cei ce sunt destinatarii acestor trăiri unice sunt cei care își îndreaptă dezgustul și indolența către cei ce își sacrifică ‘curățenia’ sufletului lor pentru a putea fi capabili de astfel de performanțe strălucite. 

Dar nimic nu se compară cu acele ore de glorie în care ne putem dizolva în fluxul Universal, făurindu-ne existența după modelul alchimic al lui Tubal-cain. Aste se întîmplă evident doar dacă nu mimezi nostalgia unei epoci și nu cu imitarea apucăturilor vedetei tale preferate încerci să creezi starea de catharsis în rîndul susținătorilor tăi… Așa ceva ar fi jenant de igrasisos… ce crezi?

În aceași notă de uimire trebuie să mă gîndesc, oare Jazz și Blues nu sunt și ele parte din arsenalul sofisticat și multidimensional al speciei feminine în campania eternă de a recuceri rolul ancestral de stăpînă peste lucruri? 

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out /  Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out /  Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out /  Change )

Connecting to %s