Culturalitatea generativă

Trăim într-o nouă epocă de colonizare ideologică, în care reperele firești ale existenței umane par a fi dizolvate în grotescul tehnologizat și divizat al necunoscutului. În fine, în principiu nu e nimic nou în asta, încă de la prima revoluție agrară din epoca neolitică, omul se confruntă cu diferitele ‘propuneri’ și explicații metafizice ale fenomenelor naturale și cu diversele încercări de înregimentare socială în vederea obținerii puterii asupra comunităților… La fiecare schimbare de culturalitate omenirea trece prin șocul angoasei și privește îngrozită spre viitor. De data aceasta însă narativa prezentului de la empatie și considerație, se dezechilibrează spre elogierea individului cu un aplomb nemaivăzut de agresiv, fără ca acesta să mai fie nevoit să-și cultive deprinderile sociale pe care se clădește – mă rog, s-a clădit pînă acum – structura ÎNTREGULUI protector. Este adevărat, s-a întîmplat ceva asemănător deja și în Grecia antică, au fost încercări în renaștere, dar fenomenul și-a atins apogeul cu precădere în secolul al XVIII-lea. În timpul iluminismului, discursul fundamentat al epocii îl plasa pe individ în centrul dilemelor și rezolvărilor filozofice, pregătind terenul pentru conștientizarea aplicată a gândirii de stînga, culminând prin teroarea iacobinilor din 1793, dar dominația și dependența tehnologică nu a fost pe departe atît de copleșitoare și dezumanizantă ca acum. Nostalgiile improbabile înghețate în iluziile existențiale îl deteriorează și îl distruge, el fiind depășit emoțional, social și moral de contemporaneitatea hibridă și ticăloșită prin mercantilismul sec și înrobitor.

Suntem oare martorii și participanții la o nouă schimbare de culturalitate, sau suntem subiecții unui război împotriva identității? Ne dăm oare seama că mărșăluim inconștienți spre o înregimentare toxică? Sub ochii noștri se subminează pilonii esențiali ale existenței sufletești, morale și intelectuale. Trei ipostaze profund umane sunt atacate de noua ideologie nefastă și atotsfidătoare: familia, națiunea și cultura. Iar această furtună coruptă, arogantă și distrugătoare vine spre noi tocmai dinspre mult râvnitul și adulatul vest, care suprasaturat fiind de consumerismul decadent se dezintegrează sub greutatea propriei crize morale… Apare oare un nou tip de entitate biologică bipedă, hibridă, cognitiv- tehnologizată? Iar primul pas spre acest deznodământ să fie oare introducerea într-o formă conjugată a limbajului și a gîndirii de lemn prin condamnarea generațiilor tinere – oricum sclerozate emoțional – la analfabetismul funcțional? Timpuri interesante și inedite…

Eternul frecuș între diversele interpretări și repere induse în conștința publică ale culturalității creează tipuri de politomie care au menirea să ne devieze atenția de la esențele existențiale gestionate de monstrul globalnic suprastatal, care stă ascuns de mai multe milenii în tufișul misterios al istoriei.

Numele noii sale jucării la modă acum este Cancel Culture pusă în aplicare prin corectitudinea politică de către diversele structuri, care acționează sub umbrela înduioșătoare și aparent inocentă a unor organizații nonguvernamentale, evident în numele democrației și al progresului social… Din finanțări din ce în ce mai consistente și ‘transparente’ aceste organizații s-au infiltrat în sistem și au cumpărat reviste periodice, cotidiene, rețele de televiziune, studiouri cinematografice, portaluri și conținuturi web, conglomerate de comunicare, corporații de bunuri de larg consum și rețele bancare. Cei ce controlează mass media, distribuția bunurilor și definesc ce este cunoașterea sunt de fapt stăpînii omenirii…

De la mijlocul secolului al XX-lea termenul ‘cultură’ se confruntă cu înțelesuri, interpretări, aplicații și narative contradictorii – evident, în numele și în spiritul Declarației Drepturilor Omului și ale Cetățeanului din 1789 și a derivatei acesteia din 1948, Declarația Universală a Drepturilor Omului, documente care emană fără doar și poate bune intenții, dar care sunt frecvent folosite și citate eronat, scoțând din context fraze și propoziții după intențiile mesajelor lansate.

Cultura este mai degrabă un fenomen antropologic, cu o funcționalitate clară și cu o evoluție entropică previzibilă, care sălășluiește sub cupola civilizației. Se manifestă prin comportament, prin educație, prin evoluțiile istorice și sociologice, prin știință și prin diferitele forme de exprimare artistică, prin arhitectură, prin capacitatea noastră de a folosi resursele naturii, prin creșterea, cultivarea și consumul hranei, prin calitatea interacțiunii interumane și în raport cu mediul înconjurător. De a lungul secolului XX – secol eminamente cu o puternică narativă de stânga – înțelesul termenului cultură s-a tot adaptat și s-a reinventat potrivit nevoilor și scopurilor celor care stăpînesc și orînduiesc prin divizare, cei ce din totdeauna au reușit să speculeze într-un mod spectaculos și eficient o caracteristică primară umană… infatuarea.

Culturalitatea este indicatorul nivelului de cultură a unui grup de oameni, a unei comunități, al unui popor… este acel metavers care generează narativa prin care se exprimă și prin care își dă sens istoric existenței proprii. Modul în care se face acest lucru variază de la cultură la cultură, de la popor la popor.

Confuzia terminologică și de înțelesuri cea mai des întălnită este între cultură și artă. Nu tot ceea ce este cultură este și artă – și vice versa.

Arta este o manifestare pervertită a culturii, care se hrănește în primul rînd din egoul protagonistului și – în cazurile fericite – servește o nevoie presupusă publică… uneori chiar nimerită. Totuși, într-un mod ironic – de tipul Clenciul 22, tocmai arta este dimensiunea prin care se manifestă una dintre cele mai importante celule generatoare ale culturii – și în consecință, ale culturalității. Milenii la rînd, arta era accesibilă doritorilor practicanți doar printr-o îndelungată perioadă de inițiere condusă de un maestru respectat, recunoscut și legitimat de societate. Cu apariția dezvoltării tehnologice și a evoluției egalitarismului social componentul inițiatic a dispărut treptat… în spiritul Declarației Universală a Drepturilor Omului și în numele Recomandării UNESCO privind Statutul Artistului din 1980, azi absolut toată lumea se poate considera artist, dacă își dorește acest lucru… astfel caracterul vertical, sacralitatea misterioasă și motivația de adulare ale artelor se diluează în emoția bucuriei de a folosi vremelnic un produs discutabil, care poate fi creat de absolut oricine, fără travaliul și măreția procesului de inițiere, sau de învățare… democratizarea artei duce la pierderea intrinsecă a respectului pentru cunoaștere și studiu… tot în spiritul Clenciului 22. Din fericire încă mai există totuși multe excepții îmbucurătoare în această privință.

Oare mai este nevoie de artă? Oare mai poate satisface această îndeletnicire creativă nevoile spirituale și estetice ale omului, cînd catharsisul vine deja din telefonul mobil?

Codul Universal prin care se manifestă absolut tot ce ne înconjoară și se lasă văzut/perceput/palpat/înțeles, ne-a fost intuit/ascuns/explicat/revelat mii de ani la rînd prin diversele forme artistice prin multitudinea splendorii geniului uman de a se exprima, crea și admira. Necunoscutul, inexplicabilul, divinul ne-a fost redat/sugerat prin structuri arhitectonice, prin sculpturi, prin tablouri, prin muzică, prin literatură…

Prin artă s-a desăvîrșit misterul trăirii umane și prin artă speram – în deplină beatitudine – să găsim răspunsurile eternei noastre dileme existențiale. Și iată… în secolul XX acest cod, cu misterele sale cu tot, s-a mutat într-o altă gazdă – mult mai flexibilă și eficientă – în care se poate manifesta și eventual dezvolta exponențial. Această gazdă este tehnologia.

Din anii ‘50 al secolului trecut, datorită evoluției ne îndreptăm spre singularitatea tehnologică – care va depăși emoțional și intelectual capacitățile omului și va deschide cutia pandorei spre gloria zombificării omenirii. Progresul nu mai este neapărat benefic abstractului pe care s-au bazat conceptele sociale multimilenare. Trebuie să acceptăm provocarea: schimbarea este inevitabilă!

În sinea ei asta nu ar trebui să fie o problemă atît de mare, așa se întîmplă de cînd e lumea pe care o putem cuprinde și înțelege. Schimbarea ne ține curioși și ocupați impunîndu-ne noi dimensiuni inchipuite spre deliciul viselor noastre pe calea sigură a autodistrugerii.

Ce mai poate genera culturalitatea în noile condiții? Ce impact mai poate avea iluzia creației autosuficiente? Progresul – se pare, că nu mai este neapărat prietenul omului. Răspunsul zace probabil în studierea modelelor de fractalizare a societății umane – revelațiile tehnologiei quantice. Noua culturalitate va genera probabil frica în fața deconstrucției și izolării și se va regăsi în definirea unei noi entități biologice cognitiv-tehnologizate: Omul Spațial