Nici ritmul ne se mai poate ține…

Motto:

Iluminarea este ieșirea omului din starea de infantilitate, a cărei vină o poartă el însuși – Immanuel Kant 

Întâmplările și întâlnirile mele din ultimele zile m-au pus pe gânduri și au generat în mine câteva întrebări profunde… mă rog, dacă mai merită invocată profunzimea în acest secol dezintegrator. 

Să vorbești despre psihologia cognitivă a societății contemporane, bazată pe capacitatea de procesare a informației care intervine între stimul și răspuns, este pe cât de amuzant, pe atât de inutil și lipsit de speranță. Trebuie să fie un plan la mijloc totuși, prea se leagă lucrurile printr-o logică bizară… Societatea, care ne răsfață cu starea ei expusă de vulnerabilitatea relaxării, alimentându-și setea de paradox realist cu tâmpa veselie transcendentă, se află de fapt pe o pantă alunecoasă de câteva milenii bune și de atunci este într-o continuă criză. Poate nu se vede foarte clar sfârșitul, dar cu siguranță se simte. Nu mă sperie, dar mă irită și mă provoacă la cugetare.

Individul de tip nou, produs de societate și înzestrat cu toxicitatea hybrisului globalizat, încearcă din ce în ce mai convulsiv, dar hotărât, să-și demonstreze validitatea deconstructivă a iluziilor sale, gâfâind prin apele tulburi ale haosului progresist. Peste toate astea, ca să fie imaginea completă, bălosul nostru idiot de consum, etalând caracterul său existențial și lăfăind în primitivismul parvenitului proaspăt avansat în clasa de mijloc, sau chiar în noua elită economică, se laudă la vedere cu diversele sale tehnologii de mascare a inculturii lui, achizitionate evident doar online. Îl vedeți, îl ascultați și probabil îl citiți din când în când… 

Parafrazând oarecum legea Gresham/Copernicus – potrivit căreia răul întotdeauna va împinge binele spre periferie, până îl va înlocui în totalitate, ne putem întreba oare unde și când s-a deturnat calea cunoașterii și iluminării spirituale? Ce s-a întâmplat în ultimii 300 de ani? Ce se mai consideră bineleși ce a devenit răul?

Ce valoare are respectul unui incult grobian într-o societate deteriorată, plină de cârnățari? 

Pare-se că schimbarea cu orice preț nu a ieșit chiar așa cum s-a dorit, sau chiar dimpotrivă, a ieșit exact așa cum s-a dorit… rămâne de văzut. Delirul corectitudinii politice și al plăcerii de inovare prin distrugere nu poate sta la baza niciunui construct nou. Fără cunoașterea și stăpânirea fundamentelor imovabile culturale nu se poate porni nici o revoluție… fie ea și culturală. 

Societatea contemporană prin narativa și judecata ei inchizitorică mă împinge spre o metaexistență. Sunt foarte puțini în cercul meu, care înțeleg și percep lucrurile la fel ca mine. M-am obișnuit cu singularitatea și cu izolarea. E mult mai bine așa, decât să-mi pierd timpul regurgitând refluxul nostalgiilor improbabile prin împreunările hepatice printre neîmpliniții proști și mereu suspicioși, dar vopsiți la păr și bine informați…

Încet încet se stinge amintirea privirilor curate celor care până nu demult interacționau cu mine și mimau măcar o încercare palidă a stării de amabilitate… n-avea cum să le iasă, dar apreciez efortul… Prefer să rămân un self-made man în cupola experiențelor și amintirilor mele din care mi-am edificat existența și fără de care nu aș fi nimic…

Groovebox-ul măcar ține ritmul în orice circumstanțe… Bine ai venit în viitor!