Cu cît mă adîncesc mai mult în real descopăr noi dimensiuni și trăiri, pe care nu le-am simțit în timpul exilului introvert de avatar autocreat ce sunt… Mă întîlnesc cu personaje mai mult sau mai puțin dragi din trecutul meu – revederea cu ei mă bucură în egală măsură, dar mă cunosc cu ființe noi care îmi oferă o mică perspectivă asupra viitorului care mă așteaptă.
Pe unii din cunoscuții mei se vede evoluția, bunăstarea, împlinirea. O duc bine, au înțeles pulsul timpului. Iar ceilalți au rămas la fel de falși și meschini cum îi știam – nu mă mai deranjează, deoarece am devenit un om antrenat în d’astea. Iarăși alții sunt la fel de calzi, sinceri și tonici cum îmi trăiau în amintiri… Dar indiferent de masca și atitudinea purtată sau “dobîndită” observ în ochii lor o privire deranjată – parcă se exprimă mai liniar, fără logica familiară mie și vorbesc despre lucruri nedemne… gîndesc eu oare înghețat în timp și nesănătos?
Totodată mă izbesc de introvertire, cădere în sine, lipsă de speranță, de priviri brăzdate de spaima incertitudinii la unii foarte dragi mie – de care îmi pasă cu adevărat. Mă întîmpină cu drag, curioși, bucuroși, dar triști, cu o speranță ascunsă undeva adînc, gîndind că poate am eu soluții pentru ei, dar din păcate eu nu pot fi motivația, sau vocația nimănui. Totuși poartă cu o oarecare demnitate și acceptare existența lor într-un sistem constipat și mojic. Știu ce simt… și urlă din mine neputiința!
Mă încearcă un sentiment de vinovăție, îmi bate inima în gît… e o senzație bizară și brutală… sunt trist și mă simt inutil… Ce să fac? Cum să “reintru in spațiu” cu astfel de trăiri?
Ajută-mă să te ajut să te ajuți să poți ajuta!
Singular AG 