Imaginează-ți o familie cu doi copii – să zicem, bucurîndu-se de nefacerea ‘all inclusive’ pe promenada unui luxos vas de croazieră… o situație pe cît de idilică, pe atît de tîmpă prin excelență.
Iluzia vremelnică a unei existențe fără griji, în care o armată de servitori îți stau la dispoziție, în care poți să faci tot ce îți trece prin cap are totuși un preț, pe care îl plătești înghițind în sec… pentru că te respecți, se vede bine asta… Timp de cîteva săptămîni te poți făli în ipostaze altminteri inaccesibile în viața ta reală. Această stare ‘de bine’ însă se desfășoară conform anumitor proceduri de siguranță, între anumite limite de disciplină și de conduită. Aceste proceduri îți sunt comunicate înaintea îmbarcării – probabil semnezi și un document în această privință. Imediat după preluarea cabinei e posibil să uiți de toate aceste proceduri și protocoale și te arunci din plin în devorarea statutului tău de turist, căruia i se cuvine totul… nu-i așa?
‘E bine… fac ce vreau…’ – gîndești senin și detașat, pînă sună alarma pe vapor… Iar în forfota aparent haotică, dar minuțios exersată de personalul de la bord, te găsești brusc într-o situație confuză și te simți neîndreptățit, răpit de libertățile cuvenite unui turist, devii cocoș și vrei să faci reclamații, imediat creezi un hashtag, distribui pe netul tău social imaginile ‘brutale’ arătînd desfășurările ‘represive’ și acțiunile ‘nedemocratice’ și ‘autocratice’ ale personalului angajat… transmiți prietenilor și cunoștințelor tale: ‘E rău… nu mai veniți… dau ăștia în noi… ‘
E bine? E rău?
Binele sistemului doar atunci funcționează în parametri, cînd reușește să dezvolte, să impună și să aplice măsuri în beneficiul propriu, dar îi și protejează oarecum pe cei din care se susține. Sistemul nu se poate dărâma… niciodată. Raportul individului la sistem este una din capcanele existențiale și totodată una din paradoxurile pragmatismului dialectic cunoscut pînă în prezent. Adică niciodată nu e bine… Dar cine definește binele?
Singular AG 