Estetica singurătății prin virtutea încrederii

Precum în Univers nu apare nimic fără să fie nevoie de acel ‘ceva’, așa în natură nu se întâmplă nimic fără să existe o anumită interconectabilitate organică cu elementele din care se compune însăși natura. Liantul definitoriu de ordin etic/spiritual și vital între ființele umane este asigurat de moralitate. Unul din cele mai importante principii dialectice din care se clădește moralitatea este virtutea. 

Totodată, o analiză atentă a reperelor epistemice ne sugerează că evoluțiile istorice au creat și au exploatat o serie de manifestări/raporturi interumane, care la rândul lor au devenit anacronice cu însuși firescul sacru/natural/universal. Acestea sunt viciile – reprezentând contraponderea atât de necesară în edificiul moralității.

Virtuțile și viciile create și acceptate de societate – indiferent de perioadele culturale străbătute de a lungul existenței sale, reprezintă echilibrul ‘prezentului’ dintotdeauna și fundamentul educației generațiilor în așteptare.

Sensul morfologic și sintactic ale acestor două calități se tot schimbă de la o epocă la alta. Ceea ce a reprezentat virtute în antichitate, e posibil să reprezinte viciu în evul mediu… La urma urmei vorbim de convenții, care capătă conținut și sens potrivit narativei generale a epocii respective.

Existența umană în esență se desfășoară în dualitatea cosmologică generată de vîrtejul continuu care se creează între virtute și viciu.

În contemporaneitatea noastră diluată, prin negarea oricărui filon moral guvernator și prin anarhia exprimării de sine, sensul și înțelesul cuvintelor suferă modificări de logică a termenilor. Acest aspect, dacă intră în uzul obișnuit de comunicare, se manifestă printr-o formă a disonanței cognitive și apare la persoane care probabil sunt depășite de propria lor condiție socială/profesională/emoțională. De obicei, în aceste cazuri se poate observa o deviere dialectică a sensului de sine. În cele mai multe cazuri astfel de persoane nu pot prezenta vreo operă, sau vreun portofoliu creat de ei, pe care le lasă în urma lor. Ele stau la marginea terenului, comentează fenomene, judecă și califică situații, dau verdicte cu priceperea chibiților și se revoltă cînd sunt înlăturați din conjucturi favorabile lor – fie private, sau profesionale, unde au fost invitate să intre pe bază de încredere înaintată și considerație creditată, extinzându-și și explodându-și conștiința pînă nu mai ajungi la nasul lor…

Cunosc cazuri din experiența mea profesională și privată, cînd încrederea înaintată cu generozitate a fost dejucată, sau desconsiderată… Încrederea este una dintre cele mai prețioase și fragile virtuți dintre toate, se construiește în timp, cu multă abilitate și dăruire. Cînd ai încredere ești expus și devii vulnerabil. 

Cei ce benificează de încrederea cuiva – primind un cec în alb, la un moment dat își vor uita de competențe/atribuții/ierarhie și vor încerca să aibă acces la sursele și resursele celui care i-a oferit încrederea, acuzându-l constant și tratându-l cu suspiciune. Astfel subminează și compromit însăși conjuctura de care se bucură în urma oportunității oferite. În mod bizar acest joc dual conferă o estetică duioasă și poetică încrederii.

Conform DEX-ului încrederea este ”acțiunea de a (se) încrede și rezultatul ei; sentiment de siguranță față de cinstea, buna-credință sau sinceritatea cuiva”.

Este oare încă valabilă această definiție în epoca culturală pe care o parcurgem? Mai are oare vreo însemnătate în contemporaneitatea noastră încrederea?

Paradigma modelului social corporatist și a isteriei dezumanizantă a hiperspecializărilor generează atomizarea societății. Diluarea prin democratizare forțată a codurilor firescului duce la recalibrarea mentalului colectiv și la alterarea narativei moralității. Ca rezultat – printre multe alte chestiuni ‘noi și neobișnuite’, apare însingurarea.

Este singurătatea o virtute sau un viciu?

Virtutea viciată a încrederii este atît de necesară entropiei existențiale ca și viciul virtuos al singurătății… probabil doar prin aceste două calități putem înțelege inutilitatea moralității materialiste în care suntem nevoiți să existăm, potrivit regulilor programării neurolongvistice ale ultimelor 15000 de ani. Căci știm doar cu toții… nimic nu e ceea ce pare a fi… iar citându-l pe Camil Petrescu: ”restul e tăcere și nemișcare plină”.

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out /  Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out /  Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out /  Change )

Connecting to %s

%d bloggers like this: