Publicul vede o foarte mică parte din viața artistului… vede doar ce acesta este dispus să dezvăluie prin și din bunăvoința sa. Amănuntele experimentării unui mediu toxic și ostil – pentru că în mare parte așa este lumea noastră – rămân ascunse sub așternutul discret al bunului simț. În astfel de condiții emoționale și morale trăim zeci de ani la rând. Ne este foarte greu uneori să ne eliberăm de tensiunile care se acumulează în sufletele noastre. Nu ne este permis să lăsăm lacrimile neputinței noastre să umezească umerii publicului nostru. El altfel ne vrea, altceva așteaptă de la noi. Publicul nu o să-și compromită niciodată iluziile vremelnice de dragul empatiei umane. Poate chiar așa trebuie să fie… asta o fi oare esența acelui contract infam cu necuratul?
În puținele mele momente libere, privesc în jur și mă predau realității. Mă simt pus la zid într-un fel… dar accept și nu mă vait. Întâmplarea face să fiu parte dintr-un spectacol de teatru inedit, static, dar foarte interesant. Piesa este incitantă și dură, cu o potrivire perfectă vermurilor pe care le trăim. Cu toate că a fost scrisă cu 63 de ani în urmă nu își pierde actualitatea și peste asta mai are neobrăzarea să fie și un vector de adevăr. Textul te pune serios pe gânduri și te provoacă la reflexie. Printre multele rezolvări estetice și inovări regizorale, care sunt generate de textul provocator de ofertant, ineditul spectacolului este că se aude doar prin căștile audio profesionale, puse elegant pe scaunele publicului. Informația despre nevoia folosirii căștilor se distribuie la intrarea în sală de plasatoarele mereu zâmbitoare, totuși există un număr destul de mare de spectatori care ori refuză să-și pună căștile, ori le dau jos în timpul reprezentației cu pretextul că deh, suntem la teatru și nu la discotecă. Refuză acceptarea unei situații care eventual îi invită/provoacă să iasă dintr-o obișnuință călduță și sigură. Nici nu se gândesc să intre în jocul propus de regizor. Iar cum toată muzica, toate efectele și toate vocile sunt concepute și procesate tocmai să se audă doar prin căști spectatorii care nu se supun conceptului artistic ies din sală, oarecum nedumeriți și răspândesc concluziile lor despre cât de proastă a fost piesa, pentru că nu au înțeles nimic din ea… Vocile colegilor actori se mai aud și în direct, dar narativa muzicală – care este un personaj în sine și este prezentă non stop, se aude doar în căști… Așadar cum să ies eu la aplauze, dacă rostul și rolul meu se dizolvă într-un inutil dialectic?
Of, libertate… ce scuză facilă și ridicolă ai devenit! Câte și mai câte se întâmplă în numele tău!
Poate ar fi utilă o gândire mai aplicată din partea noastră, prin care să ne asumăm dreptul de a participa proactiv la ghidarea percepțiilor artistice ale Onorabilului… în numele alegerii probabilului.
La urma urmei este interesul nostru să fim înțeleși, haosul anarhic ar fi mai suportabil asa… nu credeți?
Singular AG 