Festivalocrația heirupistă

Motto: “Inteligența este capacitatea de a rezolva probleme, dar înțelepciunea este capacitatea de a le evita.” (Albert Einstein)

Sărbători ale muzicii și ale operei erau – și mai sunt – periodice încă de la începutul secolului XVII, dar primul festival muzical – în adevăratul sens al cuvântului – de popculture al secolului trecut, cu o frecvență anuală, a apărut in 1954, în nordestul Statelor Unite, în micuțul stat Rhode Island, la Newport, finanțat și susținut în totalitate de familia Elaine și Louis Lorillard. Atunci și acolo încă mai era vorba de pasiunea necondiționată față de jazz. S-a numit Newport Jazz Festival, și a servit muzicienii în promovarea și prezentarea lor în fața executivilor din industria muzicală de atunci. O astfel de situație ideală, bazată pe respect și dedicație filantropică nu a mai existat în industria festivalurilor de popculture, care urma să apară mai târziu. Dezvoltarea stilistică și estetică a formelor de expresie muzicală a generat apariția multiplelor tipuri de organizare a promovării și diseminării genurilor și speciilor din artele sunetului. Festivalurile dedicate jazz-ului și muzicilor savante însă și-au creat un drum aparte și au putut să-și asigure continuitatea până în prezent, tocmai pentru că promovează o formă de artă superioară din punct de vedere muzical/estetic și nu reprezintă nici un fel de ideologie, sau curent de modă vremelnic. Pe da altă parte anii ’60 au produs câteva festivaluri istorice pop/rock, călărind oarecum valul de modă flower-power, apărută ca o reacție înverșunată, dar firească la întâmplările istorice ale epocii. Amintim aici Isle of Wight Festival, Glastonbury Festival, National Jazz and Blues Festival, Monterey International Pop Festival, Altamont Speedway Free Festival și evident faimosul Woodstock Music and Art Fair, reperul multora căzuți în capcana cultică a nostalgiilor improbabile înghețate în timp. Iar după eșecul financiar, moral și artistic, condimentat cu scandaluri/arestări de la Power Ridge Rock Festival din vara lui 1970, entuziasmul promotorilor în a mai organiza evenimente, dar și a publicului a scăzut substanțial. Excepția reprezintă megaconcertul planetar Live Aid din 1985 de la Londra și Philadelphia, care televizat fiind în întreaga lume, a fost urmărit de aproape 2 miliarde de oameni. În consecință în ultimii ani ale secolului 20, perioadă care a marcat tranziția de la epoca modernă către postmodernism, festivalurile de popculture au intrat într-un con de umbră.

Din cele mai vechi timpuri, festivalurile – sau mai bine zis serbările ritualice și laice, reprezentau glocalizarea comunităților de toate tipurile și mărimile. Asigurau conștientizarea identității și asumarea apartenenței fiecăruia la un grup, credință, tradiție sau ideologie. Funcția lor era în strânsă relaționare cu toate aspectele vieții, pornind de la agricultură, trecând prin religie până la obiceiurile seculare ale societății. De-a lungul epocilor culturale, care marchează și definesc de fapt evoluția diverselor narative de organizare socială, festivalurile și serbările de toate tipurile și mărimile erau frecvent prezente în viața societăților. Scopul lor era mai degrabă propagandistic și de influență, decât pur financiară. Serveau ca un fel de socialmedia a acelor vremuri, se comunicau mesajele orânduirii, ale bisericii și ale celorlalte forțe conducătoare, dar erau și cele mai eficiente paratrăznete sociale, care ajutau la calmarea unor tensiuni ivite în societate. Toate perioadele istorice își dezvoltau tipologiile și organizările festivaliere după narativa ideologică dominantă a timpului lor. Indiferent de specificul, sau genul manifestărilor cu pricina, nimic nu s-a schimbat în esență de-a lungul istoriei.

După Războiul de treizeci de ani – dintre 1618 – 1648, care a marcat de fapt crearea acelui binom suprastatal nevăzut, care de atunci proiectează și decide soarta lumii – organizările sociale din emisfera nord-vestică au intrat sub dominația desacralizării și a decăderii. Iar după decapitarea lui Carol I al Angliei din 1649, orice tip de rezistență împotriva progresului a devenit inutil și ridiculizat… Acest aspect este unul important, în a înțelege intenția, discursul și logica acestui articol. Este important să discutăm și să înțelegem sursa circumstanțelor socio/istorice din care răsare realitatea contemporană, pe care o împărtășim cu toții.

Schimbările culturale/istorice/sociale/media pe plan global, petrecute în anii ’90, au reânviat – printre altele – apetitul general pentru evenimentele/festivalurile de proporții. Oportunitatea de marketing politic/comercial, dar și recunoașterea potențialului imens de comunicare a diferitelor mesaje a condus la renașterea serbărilor populare, care adunau zeci de mii de oameni laolaltă, guvernate fiind de lăcomie și de interesele prin care se pun în aplicare diferitele metode de programare neuro-lingvistică. Iar concluziile moștenirii epocii moderne devin din ce în ce mai alarmante în privința premizelor și a narativei pe care viitorul își clădește pilonii de susținere.

În contemporaneitate însă – cu precădere începând cu a doua jumătate al secolului XX, s-a infiltrat un element nou în dinamica festivalurilor, profitul. Indiferent că este vorba de evenimente finanțate din bani publici, sau de festivaluri private, lăcomia și ticăloșia au câștigat din ce în ce mai mult spațiu în legitimarea ‘fluxului decizional’ ale organizatorilor, iar publicul a devenit doar o sursă de venituri și victima  derutată a intereselor de diferite feluri. Finanțările la o asemenea aventură vin din diverse surse… se mai găsește câte un sponsor interesat de a-și lega brand-ul de festival, se mai concepe câte-un mediaplan și se parafează câteva parteneriate media, iar împreună cu concesionările pentru vendori de mâncare/băutură/souveniruri se acoperă costurile unei asemenea intreprinderi. Prin urmare biletele/abonamentele devin profit curat pentru organizatori, care în cele mai multe cazuri – cu câteva excepții – nu au nici cel mai mic habar despre natura, istoria sau estetica filonului cultural al continutului artistic pe care îl promovează cu atât aplomb și entuziasm. Dar nici aceste aspecte nu ar fi o problemă… la urma urmei vorbim de un business și ne bazăm pe abilitățile organizatorului de a alinia condițiile pentru o reușită răsunătoare, care oferă o bună ocazie pentru artiștii selectați de a-și etala talentele cu speranța facilizării drumului spre mult râvnita desăvârșire în cariera lor. Cu toții câștigă câte ceva… nimic rău în asta.

Filosoful și teoreticianul Guy Debord concluziona în lucrarea Spectacolul societății din 1967, că ‘…societatea contemporană este dominată de mediatizare și de cultura spectacolului, ceea ce duce la o alienare a indivizilor și la o pierdere a autenticității’. 

Mario Vargas Liosa scrie in Civilizația Spectacolului în 2012: ’Banalizarea artelor și a literaturii, triumful presei de scandal și frivolitatea politicii sunt simptome ale unui rău mult mai mare care chinuie societatea actuală: sacralizarea divertismentului drept valoare supremă și scop ultim al existenței noastre. Dacă în trecut cultura era o busolă, o călăuză și un fel de conștiință care ne împiedică să întoarcem spatele realității, astăzi, în epoca falșilor idoli și a postculturii, întâietatea spectacolului și a superficialității a devenit regula care face ca orice conștiință morală, intelectuală și politică să adoarmă, orbită și anihilată dimpreună cu libertatea noastră.’ 

Este discutabil în ce măsură aceste remarci se vor dovedi a fi adevărate pentru întregul epocii culturale pe care o parcugem în prezent, deoarece societatea este mereu într-o schimbare evolutivă, și poate fi influențață de factori sociali, politici și tehnologici imprevizibili. Progresul nu mai este neapărat prietenul omului. Imensa ofertă cultural/artistică înfundă toate canalele de percepție cognitivă și somatică ale omului. Ne confruntăm cu o abundență de informații/produse/impulsuri de toate felurile, care în mod paradoxal ne izolează de noi înșine. Senzațiile și bunurile tehnologizate ne invită să ne abandonăm spiritul și să ne uităm sufletele printre codurile PIN ale cărților de credit, cu care achiziționăm bunurile și serviciile care ne țin ancorați în sclavagismul de tip nou a datoriilor la bancă. Ne-a cucerit o nouă paradigmă existențială începând cu apariția milenialilor, care au modelat societatea prin convingerile lor, ușor radicale pealocuri. Ce-i drept ei au găsit în moștenirea generațiilor anterioare o societate obosită spiritual și distrusă moral. Prin urmare, golul lăsat a fost speculat și aplicat de cultura corporatistă, care se folosește din plin de inerția psiho/cognitivă a lor, prin promovarea carierismului nemilos, sub umbrela ridicolului competiției tribale bazată pe agilitate. 

Generația milenialilor a impus obiceiuri și modele noi de comportament comercial și de comunicare/marketing, fapt care intră în firescul lucrurilor, pentru că așa se întâmplă la fiecare schimbare de epocă culturală. 

Nu îmi este încă foarte clar, cum vor rezolva eterna dilemă a schimbării generațiile care vin după mileniali. Probabil nepoții mei își vor lua partea la asta… dar să revenim…

Suprasaturarea materială, consumul peste măsura bunului simț și îndestularea existențială în emisfera nord-vestică a planetei ne-a înscris pe o traiectorie a decadenței, a distrugerii morale și a dizolvării spirituale. În fluxul entropic al istoriei societăților umane vestice s-au mai întâmplat astfel de schimbări de paradigmă, care la un moment dat ajung într-un punct terminus, după care urmează fără echivoc o nouă curbă ascendentă. Rămâne de văzut cînd va începe și până unde se va înălța această curbă…

După mijlocul anilor ’90, cînd s-a relaxat întrucâtva isteria marilor schimbări istorice, a luat avânt apariția diferitelor evenimente/festivaluri culturale și muzicale. De atunci nu există lună din calendar în care să nu fie programate câteva festivaluri majore undeva pe planetă. Când am locuit in Statele Unite între 2000 și 2006, am făcut o mică statistică împreună cu impresarul meu, despre numărul festivalurilor și ale evenimentelor publice existente în perioada respectivă pe teritoriul SUA și Canada. Am concluzionat, că un artist poate concerta zilnic, fără să cânte de două ori în același loc timp de 8 ani de zile. Am convingerea, că de atunci lucrurile au crescut acolo. La fel putem observa tendința de creștere în Europa și evident, într-un mod firesc și în România. Pe cât de îmbucărătoare este această imensă ofertă artistică/culturală, pe atât de mare este pericolul de constipare/sufocare cognitivă și emoțională a societății. 

Acest fenomen – pe lângă beneficiile catarctice și înălțătoare, duce după sine diluarea și prea democratizarea exprimării artistice de orice fel, încurajând diletantismul și impostura. În timp ce creatori de conținut inițiați în această îndeletnicire și validați de proba timpului sunt din ce în ce mai marginalizați, spațiul cultural devine din ce în ce mai dominat de impostorii performeri, pricepuții agramați, chibiții, părerologii și surogații blocați în propriile nostalgii improbabile, învârtindu-se în labirintul atât de ofertant al mediocrității. Sunt agresivi, tupeiști, sunt prezenți la festivaluri, îi vedem la evenimente, ba chiar organizează ei înșiși diverse manifestări. Își permit să scrie și să emită păreri iluzorice despre fenomenul cu care se identifică, dar pe care nu-l înțeleg și nu-l stâpănesc pe deplin. Ei sunt acea nouă manifestare a faunei sociale, care trece prin istorie doar cu valoare de CNP,  îmbătrânește neâmplinit, fluturându-și pletele vopsite prin vînturi poetice și visând disperat la un ideal atât de îndepărtat și imposibil pentru ei. Da, acum este vremea lor… acum pot căpăta notorietate călărind valul narativei corectitudinii politice și folosindu-se de mecanismele cancel culture, promovându-și elucubrațiile pseudo-artistice, care ar fi rămas în starea lor firească de colcăială latentă într-o normalitate conservativă. Dar, după cum bine știm: progresul nu mai este prietenul omului!

Ce s-a întâmplat oare cu idealul rock’n roll atât de solid și imuabil apărut în epoca modernă pe care generații întregi și-au bazat principiile existențiale? Mai țineți minte? Ce s-a întâmplat cu decrețeii, care s-au arătat atât de lezați de practicile sistemului anterior, iar acum sunt primii care se duc la concerte de absolut toate genurile, îmbrăcați negreșit în blugi negri și tricouri Metallica și discută aplicat despre boxele Marshall de pe scenă – indiferent dacă ele sunt acolo, sau nu? Și-au diluat oare duritatea de rocker din tinerețe, s-au deteriorat emoțional, s-au lăcomit? Sau pur și simplu printr-o eroare dialectică au transformat popculture dintr-o atitudine declarativa intr-o comoditate de larg consum? Mai este oare important continutul artistic, sau importantă a devenit doar adunarea la vedere și consumul de memorie colectivă la un asemenea festival? 

Iar după experiențele trăite la intensitatea permisivă a vârstei fiecăruia, preț de câteva zile foarte tari, mă întreb care este cantitatea și calitatea catarctică cu care rămâne onorabilul după un astfel de eveniment? Răspunsul va da în mod indirect capacitatea generațiilor viitoarea de a-și gestiona haosul cultural lăsat drept moștenire, evident în numele eternului dicton pâine și circ.