personal and private
Un plagiator existențial se minte singur, și întotdeauna va fi doar un sac de frustrări și nemulțumiri. Incertitudinea în acest domeniu face legea în absolut toată lumea. Diferența dintre situația autohtonă și 'țările ca afară' se reduce doar la etica și calitatea umană a celor care populează comunitatea noastră atât de expusă și vulnerabilă.
Există un discurs batjocoritor pe seama muzicienilor, care promovează cunoașterea și se mândresc cu diferitele grade universitare și științifice obținute în urma studiilor lor. Culmea este că această poziționare nefirească vine din partea unui număr semnificativ al breslei noastre, ba chiar de către unii, care și-au asigurat celebritatea și sunt adevărate modele pentru opiniatori. Parcă ambiția, succesul, educația și stabilitatea cuiva ar fi un păcat rușinos, care provoacă mai mult ură și dispreț, în loc să genereze admirație și inspirație încurajatoare pentru ceilalți.
Acest tip de reacție din partea societății generează un șir întreg de abilități sociale, fără de care nimeni nu- și mai poate duce la bun sfârșit ideile, proiectele. A apărut un limbaj de lemn, o gândire de lemn și un comportament fals și toxic. Talentul și cunoașterea nu mai sunt neapărat de ajuns pentru a se impune și reuși în vacarmul încâlcit a ipocriziei.
Societatea contemporană prin narativa și judecata ei inchizitorică mă împinge spre o metaexistență. Sunt foarte puțini în cercul meu, care înțeleg și percep lucrurile la fel ca mine. M-am obișnuit cu singularitatea și cu izolarea.
Acum mai bine de 45 de ani - cînd începeam să-mi deschid conștința spre lume și am plonjat în imensitatea cunoașterii am crezut că muzica îi unește pe oameni.
Se spune că fiecare om este direct responsabil pentru viața pe care o duce… Iar eu spun că un artist de talie nu are voie să ajungă bătaia de joc a plebei, mai degrabă trebuie să rămână în stare să-și gestioneze Golemul pe care l-a creat… discret și elegant. Știu prea bine, nu este ușor…
Nu ne este permis să lăsăm lacrimile neputinței noastre să umezească umerii publicului nostru. El altfel ne vrea, altceva așteaptă de la noi. Publicul nu o să-și compromită niciodată iluziile vremelnice de dragul empatiei umane. Poate chiar așa trebuie să fie… asta o fi oare esența acelui contract infam cu necuratul?
Eclecticul chitarist englez Derek Bailey spune sugestiv ‘… improvizația în free jazz este de fapt cîntatul fără memorie… ‘ . Estetica acestui limbaj viu, dar incomfortabil multora este foarte bine descrisă de acesta în esențiala sa lucrare Improvisation: Its Nature and Practice : ‘Lipsa preciziei în improvizație liberă deschide căile subconștientului spre noi înșine. Diversitatea este cea mai consistentă caracteristică. Nu ne obligă la nici un fel de idiom stilistic, sintaxic sau semantic. Improvizația liberă este determinată doar de personalitatea și identitatea sonic-muzicală a interpretului.’
Ce s-a întâmplat oare cu idealul rock’n roll atât de solid și imuabil apărut în epoca modernă pe care generații întregi și-au bazat principiile existențiale? Mai țineți minte?
Mă trezesc brusc în capcana propriei dialectici cu care m-a înzestrat educația domestică...
Singular AG 